Amintiri din Casa Amintirilor* – Povestea Unchiului meu Eugenie

211

După moartea bunicului meu dinspre mamă, bunică-mea a rămas cu trei fete, trei pietre în casă, de moară, şi ea săraca avea doar o prăvălioară unde vindea gaz şi sare şi unde doar minusul îi da pe dinafară.

Las că nu se înţelege nici cu frate-su, cu care pe o bucată lată cât o sfoară din capul boilor se tot judecau.
Fata cea mai mare da buzna să se mărite chiar dacă nu terminase patru clase, cea mică făcea pe ea de frică şi a mijlocie încerca să-şi dea seama ce înseamnă verbul A FI.
Peste drum de bunică-mea trăia în cea mai bună înţelegere cu toţi oamenii Moş Costăin cu cinci copii şi prăvălie, că atunci aşa era în sat la noi, casa şi prăvălia, şi cel mai mic, Eugenie, un băietan care nu făcuse armata îi tot făcea ochi dulci Eufrosinei, fata bunicii mai mare.
Să nu te prind, i-a spus bunică-mea, el e ultimul care ar putea să ne poarte numele chiar dacă e acelaşi cu al lui şi al nostru.
Am uitat să vă spun că satul nostru fiind aşa de mic încăpea într-un buzunar, doar poreclele ce erau de săteni, al lui Murgu, al lui Surdu, al lui Pleşu, etc, etc.
Încercând Unchiul meu, nenea Eugenie, în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos, i-a căzut la aşternut Eufrosina, deh, o turmă de ciori poţi să păzeşti, dar o fată mare mai va, a zis bunica.
Şi uite aşa, bunică-mea, pe lângă cele trei fete s-a mai pricopsit şi cu un nepot.
Lasă-l că-i băiat şi e aşa de frumos că şi Luceafărul se dă după el când răsare.
Anii au trecut şi cum unchiul s-a tot săturat să tot tragă targa pe uscat a plecat la Bucureşti, aşa se obişnuia pe atunci, să ţii numai dreapta până unde se termină drumul şi celor din satul nostru pe atunci la Bucureşti li se termina infinitul.
Ei, dar atunci în Bucureşti se juca alba-neagra şi cum el s-a săturat să adune chiştoace, cică avea un baston la cap şi un cui şi cum arunca unul chiştocul de la ţigară el cald îl şi prindea cu o dexteritate de maestru, s-a hotărât, numai în satul meu o să se găsească el de sine ca dracul de drac.
Şi a venit la soacră-sa, cu mâna pe inimă. Tatăl său încă nu vrea să audă de el. Mamă. Am greşit, o iubesc pe Eufrosina, şi el e fiul meu. Lasă-mă să încerc să fiu eu bărbatul nevestei mele şi omul din casă al unei femei.
Bunică-mea săraca, între timp mai încercase să o mărite şi pe Lya, nu şi nu că i-a jurat credinţă lui Iisus şi pentru ea singura potecă e care duce la mănăstire.
Ce putea să facă, l-a primit ca pe un fiu în casă că avea, cum am mai spus, în faţă o prăvălie unde vindea gaz şi sare. Că avea dreptul fără să plătească impozit după bunicul, bărbatu-su cu acte în regulă care uitase să mai vină de la Mărăşeşti, fiindu-i mai dulce pământul Patriei acolo, şi i-a dat odaia bună ginerelui că aşa se obişnuieşte pentru oaspeţi.
După un an poate şi o lună, Unchiul meu Eugenie care învăţase încă de când era copil că una e pachetul de ţigări vândut cu toptanul şi alta ţigare cu ţigare, că la sfârşit îţi mai rămâne şi ţie una, a pus aşa pe nepusă masă cu banii ce-i mai adunase el din Bucureşti, nu prea mulţi să nu se dărâme podul peste Olt, şi cu ai mamei soacre, de-o brutărie. O brutărie care încă din primele zile de existenţă a concurat cu ţăstul.
O brutărie când în sat nu se ştia de pâine ca la oraş. Şi cum o pâine mai frumoasă decât o fată de 18 ani costa 1 ban şi în plus se mai da şi pe datorie, 366 de pâini în anul bisect, toţi sătenii şi mai ales tinerii au intrat datori la unchiul şi cum nu aveau bani îl ajutau la muncile de primăvară, arat, grăpat, semănat şi bineînţeles vara la secerat, că era tot câmpul plin de grâu, că abia se vedea călăreţul pe cal în iunie.
Şi ca să macine grâul, cum avea el de gând, a construit şi o moară că tot împingea râul de pe la poartă pietrele degeaba. Grâul lui, moara lui, făina lui, veneau banii la chimir singuri.
Şi cum unchiul Eugenie nu era hapsân şi de multe ori îşi făcea câte o ţigare cu cafele şi chiar cu ucenicii din tutun învelit în ziar, la o ţigare câte nu spune omul, cu inima pe inimă a aflat la o ţigare şi pe deasupra la un pahar cu vin că cineva îi fură ziarul, el fiind singurul abonat la ziar şi la Ţeposul lui I.I. Buligan.
Cum, a zis Unchiul meu Eugen, să-mi fure ziarul şi să-şi facă ţigări, o calfă fără să stea pe gânduri că minciuna are picioare scurte şi el deja şchiopăta puţin şi care se iubea cu o fată mică a bunicii. Patroane i-a spus, Domnia Voastră aveţi în familie pe Lya care ştie să citească şi să scrie în Limba română şi în Elină, ea vă fură ziarele să le citească de unde să avem noi să ne facem ţigări.
Unchiul nefiind cârcotaş, a doua zi şi-a făcut abonament şi la ziarul Opoziţiei, care era mai amar când trăgeai fumul pe nas.
Şi totul mergea cum nu se poate mai bine. Ana, sora mai mică a lui nevastă-sa s-a căsătorit cu o calfă care nu ieşea din cuvântul Patronului, iar Lya filosoful familiei şi ghicitorul în stele, în pietre şi în patruzeci de bobi, avându-şi loc printer copii şi nepoţi, citea basme la toţi.
Şi Unchiul şi-a mărit brutăria că tot satul mânca pâine de la el. Şi pâinea era ieftină şi mai ales albă.
Dar a venit războiul. Şi Unchiul fusese jandarm, de unde să ştim noi, la Bucureşti, nouă ne spusese alte basme, şi cum îşi păstrase uniforma într-o valiză să nu fie roasă de molii şi plină de secrete, a fost trimis pe front printre primii combatanţi cu gradul de sergent, asta pentru că avea şi şapte clase pe care le ţinuse ascunse de gura lumii, că zicea el numai păduchele vrea să se arate pe frunte.
A ajuns cu plutonul până la Stalingrad, când o schijă i s-a înfipt în piciorul stâng deasupra de genunchi. Şi pentru că pe cap purta o cască nemţească şi la gât o cruce a fost luat cu avionul printre primii salvaţi de pe front şi operat de urgenţă într-un spital de campanile. Şi cum rupe şi puţină germană a reuşit să rămână în spital ca brancardier.
Asta până au venit ruşii, care au luat spitalul cu toţi cei care puteau să meargă în picioare şi i-au făcut prizonieri. Aşa a ajuns Unchiul ca prizonier neamţ până în nordul Siberiei.
Ruşii între timp au trecut peste România şi după cum ştiţi pacea s-a încheiat în defavoarea noastră cum spun unii, alţii dimpotrivă.
În nordul Siberiei, învăţând limba rusă, a fost lăsat să muncească, multe rusoaice rămânând văduve.
Unchiul, ca omul, a servit la aceeaşi rusoaică până a murit Stalin, ca după aceea să fugă pe cont propriu îmbrăcat ca un rus sadea, cu acte în regulă. De rus căsătorit cu o rusoaică şi cu numele ei.
Avea de acum trei identităţi cu acte în regulă: român, neamţ şi rus, până la urmă reuşind să ajungă acasă cu o pereche de opinci care abia se ţineau după el.
Şi s-a apucat repede de muncă, dar brutăria îi luase foc, soacră-sa murise şi muierea plângea lângă cei doi copii de şcoală. S-a apucat de muncile agricole în speranţa că o să dea Dumnezeu o recoltă bună, însă an de an seceta pustia totul în cale şi oamenii se certau care cu care, unii voind “hai să facem colectivă şi la noi în sat”, ştiţi cântecul, şi alţii făcându-şi cruce, piei Satano.
Dar cum toporul are coadă ca să taie pădurea… Cum bă, voi să aveţi câte zece hectare şi noi să murim de foame, intrăm toţi la colectiv, cap de listă fiind unul care trebuia să se dea după corcoduş să aibă după ce bea apă.
Unchiul meu Eugenie n-a vrut să se înscrie şi ca el au mai fost încă vreo trei, fruntea satului, pe care într-o noapte a venit duba neagră şi i-a dus, nimeni nu ştie unde. Că ei n-au mai apucat să mai vină ca să ne spună.
La colectiv a fost luat tot, boi şi car, plug şi grapă, semănătoare şi prăşitoare, vacă şi oi, porc şi capră şi ţăranii au ajuns propriul lor car cu boi şef de atelaj.
Unchiul meu Eugenie, cum-necum a scăpat. Avea un nepot care din fierar ajunsese judecător şi cum sângele apă nu se face… De abia după ce s-a încheiat afacerea cu colectivul a venit şi el acasă.
A trecut pe la toate neamurile şi-a luat nevasta şi a plecat.
Unde, târziu am aflat…
Ajunsesem inginer la calea ferată şi făceam zilnic naveta Simeria-Petroşani, de obicei cu acceleratul, clasa a I-a.
Într-o zi am plecat cu personalul din Simeria că avusesem mai multă treabă şi eu, deh, ca omul, cu o domnişoară.
Într-un vagon din acelea popular, clasa a III-a, un lăutar cu o vioară cam veche cantă de inimă albastră, dar nu dezacordat, din când în când acompaniindu-se din gură, silabisind fiecare cuvânt:
“Când aveam eu două sute
oi săine şi cornute
şi negre încă pe-atâtea
albe de trei ori mai multe
şi cai albi cu stea în frunte
îţi spuneam eşti mai frumoasă
dintre prima drăgăstoasă
de mă laşi să vin la tine
tu îmi spuneai lasă, lasă
că mi-e bărbatul acasă
dar mâine pleacă la coasă
peste munte
şi Bistriţa chiar de vine
eu te aştept doar tu ştii unde
ai grijă să vii pe seară
am să las lumina aprinsă
şi afară
şi-n pridvor
chiar dacă poteca-i ninsă
eu de tine, mor de dor…
M-am dus la el, i-am sărutat mâna, Unchiule am început să plâng…
Ehei, nepoate, mi-a spus, nu plânge, fiecare cu destinul lui, de câte ori mi-ai dat bună ziua pe tren, am crezut că m-ai recunoscut.
Şi eu care l-am recunoscut abia atunci după cântecul pe care-l cânta împreună cu tata de fiecare dată când se adunau de sărbători ca doi cumnaţi care niciodată nu s-au certat.
 ION CĂPRUCIU

*Şi această povestire, de un real dramatism, face parte din volumul al doilea al cărţii „Amintiri din Casa Amintirilor”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here