Aduceri aminte: Bătălia de la Crasna, 6 septembrie 1450

775

Luna septembrie sau a lui răpciune cum îi spunea cândva strămoșii noștri, aduce cu ea în afară de comemorarea poetului George Bacovia și amintirea unui moment glorios din epopeea luptei poporului nostru pentru libertate. Este vorba de bătălia de la Crasna din 6 septembrie 1450 dusă de moldovenii conduși de voievodul Bogdan al II-lea cu leșii.
Venit la cârma țării după aproape două decenii de la moartea tatălui său, Bogdan al II-lea a vrut să refacă o țară sfâșiată de numeroasele lupte fraticide care au avut loc în acest timp, cu urmări dezastruase pentru integritatea teritorială a Moldovei, iar pe termen lung asupra însăși existenței ființei naționale. Numai că, socotilele noului voievod nu s-au prea potrivit cu planurile puternicului său vecin de la nord-est, Craiul leșesc, care practic conducea Moldova după bunul său plac. Căsătoria lui Iliaș, feciorul lui Alexandru cel Bun cu Maryna Holszanska, cumnata regelui Poloniei Vladislav Jagello, cât și intrigile interne care au măcinat familia Mușatinilor după moartea lui Alexandru Voievod, au subordonat în fapt țara bunului plac a Coroanei leșești. Simțindu-și primejduită poziția prin înscăunarea lui Bogdan al II-lea în octombrie 1449, la începutul anului 1450 Dieta de la Cracovia pune în discuție problema Moldovei, cu cererea unor importanți dregători ca aceasta să fie anexată Poloniei, la fel cum au făcut cu Podolia și Rusia Roșie, devenite voievodate (ținuturi) leșești.
Problerma anexării Moldovei va fi reluată și în Consiliul de Coroană ținut pe 9 martie 1450, iar după dezbateri furtunoase Craiul Cazimir al IV-lea o respinge temporar, dar nu pentru că i-ar fi păsat de soarta Moldovei, ci pentru că nu știa care va fi reacția celorlalți vecini, mai ales a Regatului Ungariei, condus pe atunci de Iancu de Hunedoara, susținătorul lui Bogdan al II-lea. De aceea regele va opta pentru reînscăunarea prin o intervenție armată a lui Alexăndrel, un copil de 13 ani, feciorul lui Iliaș Vodă, decedat la 23 aprilie 1448 și a Marynei Holszanska, verișoara lui Cazimir, o femeie aprigă și ambițioasă, care își voia fiul pe tronul avut odată de soțul ei. Craiul își întemeia dreptul de intervenție militară în Moldova pe angajamentele de loialitate ale lui Iliaș Vodă și statutul de vasalitate asumat de acesta, promis să fie continuat și de Alexăndrel.
În consecință, în martie 1450 Craiul Cazimir i-a împuternicit pe palatinul din Lemberg, castelanul de Sandomir și castelanul căpitan al Podoliei să organizeze și să conducă expediția. Pregătirile durează trei luni, astfel că în iunie 1450 trupele leșești pornesc din Liov, oprindu-se la hotarele cu Moldova, unde ajung spre finalul lunii. Își așează tabăra pe văile însorite ale Cameniței, pe malurile râului Nistru, unde se înălța falnic cetatea Hotinului a cărei pârcălab era Costea Manoil, un vechi dregător din Sfatul Țării, care îi era fidel lui Iliaș Vodă și copiilor acestuia.
După ce s-au odihnit bine, puhoiul leșesc se pune în mișcare. Nu ne-au parvenit date despre dimensiunile exacte ale oștirii, se știe doar că erau de câteva ori mai mulți decât a putut strânge Bogdan al II-lea, fiind formată din călăreți, pedestrime și tunuri, urmați de numeroase care cu provizii. Cât despre cavaleria leșească, se știe că era cea mai bună din Europa acelor vremuri, fiind bine înarmată și călită mai ales în luptele duse cu Cavalerii Teutoni.
La începutul lunii august 1450 trupele adunate la Camenița se pun în mișcare, lor alăturându-se o oaste destul de puternică de moldoveni fideli lui Alexăndrel Vodă, condusă de pârcălabul Manoil.
Forțele leșești au intrat în Moldova împărțite pe 3 coloane conduse de Petru Odrowaz, starostele de Liov, Prerydbor Koniecpolcki castelan de Sandomir și Didrih Buzacki castelan al Cameniței, căruia i s-au alăturat și steagurile de moldoveni conduse de pârcălabul Manoil.
Bogdan a trimis mai multe steaguri de călăreți(hânsari) care i-a întâmpinat pe dușmani la intrarea în Moldova. La ciocnirile care se produc la hotare, moldovenii bat în retragere, dar în mod ingenios îi atrag pe leși înspre Vaslui, locul unde Voievodul și-a așezat tabăra, unde a pregătit capcana pentru dușmanii Moldovei. Crezând că printre cei pe care i-au pus pe fugă se află și Bogdan, leșii cad în cursă și îi urmează pe hânsari. Dar nu avea să fie singura surpriză. În calea leșilor se deschide un adevărat deșert pârjolit după ce moldovenii au pus foc ocinilor și tuturor așezărilor din fața dușmanilor, au îngropat grânele și au ars iarba, ca nici caii dușmanilor să nu aibă ce mânca, iar fântânile au fost fie năruite fie otrăvite. Iar ca paharul să fie plin, atacurile fulgerătoare date de hânsari, care după ce lovesc se retrag și dispar în ascunzișul codrilor sau a întunericului nopții, produc pe zi ce trece pierderi tot mai mari oștilor leșești.
În acest timp tot mai mulți boieri și răzeși răspund la chemarea voievodului și se adună la Vaslui. După ce își organizează oastea, Bogdan îi întâmpină pe leși în locul unde pârâul Lipovăț își vărsa apele în râul Bârlad. Aici se afla un sat, căruia i-au dat foc, iar în apropiere o pădure în care moldovenii s-au ascuns. Cumplită a fost lovitura primită de leși. Numai superioritatea numerică le-a dat posibilitatea să reziste, să nu fie striviți și îngropați cu toții în acele locuri. După un atac rapid și nimicitor, moldovenii se retrag sub pavăza pădurii, lăsând mormane de cadavre în urmă și prilej de a chema corbii la bogatul ospăț care le-a pregătit.
A doua zi, la starostele de Liov se anunță mai mulți boieri care făceau parte din Sfatul Țării. Cu căciulile în mâini și capetele plecate, aceștia fac plecăciuni adânci și cer smeriți iertare și pace, spunând că sunt dispuși să primească orice condiții, numai să li se lase țara întreagă, cum era atunci. Negocierile durează până în 5 septembrie. Leșii abia au așteptat o asemenea ofertă, lucru pe care Bogdan îl știa,fiind informat de joimirii lui. În afară de foame și sete, în rândul oștenilor au apărut tot felul de molimi, ca să nu mai vorbim de nemulțumirile legate de faptul că au plecat de acasă de atâta timp. Atât oștenii, cât și porușnicii lor au prins a cârti spunând că nu vor să putrezească pe pământurile Moldovei pentru o cauză care nu este a lor. Acestora li se adăugau țipetele de durere ale răniților, a celor vlăguiți de foame și de sete, ca să nu mai vorbim de cei loviți de ciumă sau de alte boli cumplite, care nu mai suportau durerea.
După șapte zile de îndelungi negocieri, cele două tabere ajung la o înțelegere. Ghenărarii Craiului consimt ca Bogdan să rămână voievodul Moldovei până ce micuțul Alexăndrel va împlini 15 ani, când după legile țării avea dreptul să guverneze. În schimb, ei cer ca Moldova să plătească câte 7000 galbeni în fiecare an, o sumă imensă pentru acea vreme, ținând cont că primul tribut cerut Moldovei de către sultanul Mohamed al II-lea a fost de numai 2.000 de galbeni. Dregătorii lui Bogdan zâmbesc și dau din capete în semn că primesc înțelegerea, spre marea bucurie a celor trei ghenărari. Propunerile de pace urmau să fie semnate după ce Craiul va fi de acord cu ele.
După plecarea dregătorilor lui Bogdan ghenărarii țin sfat de război, la care toți comandanții leșilor aprobă propunerile de pace la care s-a ajuns. Numai boierul Costea, epitropul lui Alexăndrel dă nemulțumit din cap și le cere leșilor să nu primească învoiala. Pârcălabul de Hotin care avea dregătorii încă din vremea lui Alexandru cel Bun și-a dat seama că aici trebuie să fie vorba de un vicleșug a voievodului Moldovei. Încearcă să-i convingă pe voievozii leși, iar după o ceartă fără rezultate, îl ia pe Alexăndrel și pe mama acestuia și furios părăsește tabăra chiar în acea zi, luând cu el și steagurile moldovenești cu care a venit de la Hotin.
Leșii îl iau în râs pe necredinciosul moldovean și se pun pe petrecere. Săracii de ei nu au mai mâncat și băut de câteva luni ca în acea seară. Noroc de credinciosul voievod al Moldovei care în semn de recunoștință că în mărimănia lor, ghenărarii i-au primit propunerile de pace, le-au trimis leșilor mai multe care pline cu merinde și poloboace cu vin. Să fi văzut ce chef au mai făcut și cum jucau până și ghenărarii între ei. Mai că nu l-au băgat în seamă nici pe diacul moldovean trimis de un boier care uneltea împotriva lui Bogdan și care le-a dezvăluit acestora planurile stăpânului Moldovei. Mânios ca nu a fost luat în seamă, diacul trădător părăsește tabăra leșilor și se grăbește să-l ajungă din urmă pe boierul Costea.
Mahmuri de oboseală, dar mai ales de băutură, dimineața în zori oștirea Craiului se pune în mișcare, făcând cale întoarsă spre Camenița. În mai puțin de o oră de mers ajung …pe câmpul care era numit la Crasna, la pârâul Izvorul Crasnei, lângă orașul Vaslui. În apropiere se zărea ocina Crasna, un sat format din vreo douăzeci de case făcute din lemn uns cu lut, cele mai multe fiind acoperite cu stuf. O râpă adâncă îi obligă să o ia prin o pădure care li s-a deschis în drum.
Mândra oștire leșească o ia fără grijă prin desișul falnicilor stejari care îi întâmpinau cu coroanele pline de corbi care păreau că-i așteaptă să vină. Numai bine că a intrat toată cavaleria în pădure, că deodată măreții stejari se răstoarnă unul după altul peste ei. În cele șapte zile cât au ținut negocierile de pace, Bogdan Voievod s-a pregătit de război. El a avut astfel răgazul necesar să trimită oameni pe timp de noapte, care pe ascuns au tăiat stejarii mai bine de jumătate din circumferința tulpini, ca numai bine să se prăvale când erau împinși de câte doi-trei moldoveni. Cai și călăreți cad la pământ loviți de copacii care se lăsau unul câte unul la pământ, creând panică și învălmășeală în rândul panțirilor care au intrat mândri în pădure, călări pe caii lui iuți și aprigi. Speriați corbii își iau avântul spre cer, urmărind din văzduh spectacolul care avea loc în apropierea pârâului Crasna. Leșii nu apucă să se dezmeticească bine, că o ploaie de săgeți vine către ei din toate părțile culcând la pământ mulțime de panțiri, dar și porușnici, ghenărari și pani leși care au venit în Moldova s-o calce în picioare.
Pedestrașii moldoveni aduși cu o zi înainte pe furiș de Bogdan vodă s-au împărțit în 8 cete a câte două mii de oameni fiecare și au prins la mijloc ca într-un clește floarea cavaleriei leșești. Din spate au apărut călăreții venind sub acoperirea ceții groase care s-a prelungit peste zi, care i-au lovit fără milă pe dușmani. În învălmășeala creată și-au pierdut viața mulțime de leși, între ei fiind mulți nobili și comandanți de seamă printre care însuși comandantul expediției, starostele(voievodul) de Liov Petru Odrowasch, ghenărarii Nicolae Porawa și Mihail Buciațcki, iar Didrih Buzacki este scos cu greu de pe câmpul de luptă și dus cu targa la Camenița, după mai multe săgeți pe care le-a primit. Până și Prerydbor Koniecpolcki, castelan de Sandomir, primește o rană în piept, lăsându-i pe leși fără comandanții cu care au venit. Între nobilii care au pierit în luptă cronicarii i-au arătat pe panii Nesvoiovschii, Biasovaschii, Davidovschii, dar și mulți alți aleși. E de înțeles ce măcel a fost…
Cronicarii au scris că măcelul a fost cumplit și prea puțini dintre leși ar fi scăpat cu viață dacă nu le-ar fi venit în ajutor pârcălabul Costea cu moldovenii lui, boierul fiind informat atât de diac, cât și de fugarii care au reușit să scape din iureșul bătăliei. Văzându-i pe Costea și pe oamenii lui, leșii în care a intrat panica și-au mai revenit și au început a se aduna și a se pregăti de atac. Numai că nu au mai avut cu cine se bate pentru că, la sunetul prelung al buciumelor, moldovenii în frunte cu Bogdan s-au strecurat după perdeaua lăsată de soare după ce a coborât la asfințit, făcându-se nevăzuți în întunericul care s-a lăsat peste Crasna. Pesemne voievodul a vrut să evite o luptă fraticidă, între frați de sânge, dar și pierderi mari din partea oștilor sale. Bătălia de la Crasna a durat vreme de o zi, din zori și până în noapte cum spun poveștile noastre strămoșești, aducând mari pierderi oștilor leșești. Dealuri formate din mulțime de cadavre au rămas să fie hrană corbilor care croncăneau fericiți în văzduh văzând că nu au pierdut în van timpul cât au asistat la cumplitul măcel. Rămași fără comandanți și cu moralul la pământ, leșii s-au retras spre pământurile lor. Toți au jurat în gând să nu se mai întoarcă vreodată în acele locuri unde moartea vine când și de unde nu te aștepți.
În acest timp, Bogdan Vodă se îndrepta în fruntea oștirii sale spre Vaslui unde s-a ridicat încă din vremea lui Alexandru cel Bun o frumoasă Curte domnească. Voievodul era fericit de izbândă, știa că devreme leșii nu vor mai îndrăzni să calce pământul Moldovei. Alături de voievod mergea la fel de țanțoș un tânăr cam la 15 ani. Avea ochii calzi și albaștri, care se luau la întrecere cu cerul senin de vară, iar pletele blonde îi curgeau pe umeri. Chipul rotund, feciorelnic, cu nasul mic și drept, fruntea boltită care se termina cu niște sprâncene groase și frumos arcuite, radia de fericire, de aceea mergea mândru și fericit alături de tatăl său. Era prima bătălie la care a luat parte, dar care l-a marcat apoi toată viața. Avea să se folosească de cele învățate aici în marile bătălii pe care el însuși avea să le ducă ceva mai târziu, mai ales înfruntarea cu otomanii conduși de Soliman Pașa din 10 ianuarie 1475 care a avut loc la Vaslui, unde tatăl său și-a așezat tabăra și i-a așteptat pe leși, dar și în luptele din Codrii Cosminului din 26 octombrie 1497, unde va aplica strategia lui Bogdan Vodă. Prin faptele sale, coplul acela avea să devină cel mai mare erou al neamului nostru, căruia azi îi rostim numele cu respect și evlavie spunându-i Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here