Adrian Frăţilă e un clasic al columnismului şi unul dintre stâlpii Şcolii de literatură de la Târgu-Jiu – idee lansată de mine în revista „Literatorul” graţie comilitonului de cale Nicolae Diaconu şi maestrului meu preferat, Marin Sorescu, căruia, azi, recunoscător, îi realizez un vast portret monografic, auctorial.
Mentorul Cenaclului Columna, încă de la înfiinţare, a crezut, încă de la debut, în talentul lui Adrian Frăţilă. Titu Rădoi îi remarcă, în cronica sa din „Gazeta Gorjului” din 1972 [1], sensibilitatea aparte, susţinută de fantezie, nota gravă, tonalitatea odihnitoare, potenţată de armoniile versului clasic (s.m.), trăirile intime fiind voalate de ipostaza confesiunii domoale, înţelepte.
Acestor trăsături care delimitează un profil liric propriu, li se adaugă meditaţia, expresia artistică modernă, imaginativă şi creativă, găsirea de metafore şi simboluri în care ideile se absorb la temperaturi înalte şi în atare situaţii imaginile emană frumuseţea pură a inefabilului, pe care, din mai noua perspectivă transmodernistă, le-aş reconsidera ca transmetafore/transsimboluri reinventatoare pragmatic (a se citi: stilistic – n.m.).
Într-un „Luceafărul” Dinu Flămând îi remarcă, în eon, atracţia rimei şi a ritmului, parţial cumva fatală, îi continui eu observaţia celui cu care jucam în tinereţe şah în redacţia revistei „Amfiteatru”, în aşteptarea Constanţei Buzea şi care mă încuraja să nu mă las de „poezie nici în ruptul capului” [2].
Dan Cristea sesizează fluenţa verbală, forţa imaginaţiei, puterea de asociaţie – ca şi Titu Rădoi, care semnalase „multiplele posibilităţi asociative”, – puterea de asociaţie derivând dintr-o stare de spirit salutară, coerentă, poezia lui Adrian Frăţilă fiind lipsită de incongruenţa apăsătoare a modelului (fie Adrian Păunescu, fie Mircea Dinescu – n.m.) [3].
George Manoniu îi vede de la bun început „crearea unui autentic şi original univers poetic, exprimând prin mijloace specifice artei cuvântului o bogată paletă de trăiri afective şi aspiraţii genuine”.
Această aventură creativă porneşte de la simbol, alegorie, metaforă revelatorie, parabolă, transfigurate artistic în devenirea lor firească spre echilibru şi împlinire[4].
În „Echinocţiul de fiecare zi”, Al. Piru elogiază reflexivitatea, moralismul, reliefându-i prin citarea integrală, „Călăuzit de amintire” şi „Nebunul meu din suflet” (întradevăr antologice – n.m.) [5]
Nastasia Maniu apreciază unda de autenticitate ce se desprinde din acele poeme traversate de o suavă ironie sau de o atitudine vag romantică. Spre deosebire de Al. Piru se opreşte şi asupra textelor „Elan”, „Sunt eu acel”, „Drumul”, „Corăbierul”. [6]
Acelaşi Titu Rădoi comentează şi „Vânător înzăpezit” de aceeaşi manieră translucidă, dezvăluindu-i volumului (apărut tot la „Scrisul românesc”), înclinaţia spre meditaţie, spre căutarea înţelesurilor ultime legate de actul de creaţie, de condiţia creatorului, de raportul dintre artă şi realitate: „Prin întrebări dramatice – îi citez din preţioasa-i cronică de analiză (de orientare mentorială) – poetul ajunge la înţelegerea poeziei ca experienţă a propriei subiectivităţi neliniştite, împlinite sisific din înălţări şi căderi, din acumulări şi conflicte interioare. Tinzând spre esenţe, poetul caută, ca în practica dodikai-ului, nu învelişul, aparenţele, cu faţa nevăzută a lucrurilor transparentizând-o, sub forma unor criptofanii şi structuri disipative [7].
Cel de-al doilea volum (Vânător înzăpezit, Scrisul românesc, 1983) denotă o maturizare a procedeelor şi a universului poetic purtând distincte însemne ale originalităţii. Valentin Dascălu zăboveşte asupra creaticii, relevând unele procedee poetice, precum: notaţia revelatoare, tehnica suprapunerii/a identificării eului cu datele naturale. Prin reducerea la substrat, anorganicul comunică cu organicul îmbogăţind percepţia lirică. Eşantioane întregi (integrate) de notaţii cifrate (cu o matematică a structurilor ritmice (şi vizual – transretorice) creează ca la Jean Paul Sartre neantizarea care sporeşte capacitatea conotativă a poeziei, ajungând, deseori, la o abstractizare specifică poeziei de viziune, superioară: „În loc de păsări forma lor de aer”, „Ochii imenşi ca două catedrale”. Deşi redimensionarea realului se susţine pe o recuzită romantică, aceasta însăşi se diversifică transformându-se în cumul de obsesii poetice poate prematur manifestate, deşi homo ludens, poetul plusează repetitiv în câmpuri de imagini plurisemantice de mare sugestie: corabia este vehiculul preferat, dar ale cărei contururi se topesc benefic în mit, astfel că metafizicul e la el acasă. Vânătoarea este iniţiatică, impersonală, de o melancolie atmosferizată productiv. În concordanţă, toamna rămâne anotimpul generator de poezie, frunzele fiind şi ele în levitaţie. Similar toamna este amurgul comparat cu sângele poetului. Structura şi temporalitatea alcătuiesc împreună un vad prielnic (a se citi: kairotic – n.m.) „Dacă prin convenţie ne-am închipui poezia asemenea unui labirint (ale cărui spaţii par stăpânite de-o gravitate ciudată ca-n tablourile lui Chagall şi Dali – n.m.), Adrian Frăţilă intră în el fără ezitări. Falsele ieşiri, tentative, îl pot ademeni cu tot felul de străluciri sterpe. Căutarea însă nu este întâmplătoare. Logica poetică debarasează pe rând straturile inutile din blocul de piatră. Ambiguitatea este de bun augur. Dispariţia anvelopei lucrurilor le redă circuitului materiei. În carnavalul său, poetul este, în acelaşi timp, homo ludens şi homo cogitans. Când depăşeşte starea de aşteptare a lectorului înseamnă că lirismul depăşeşte legăturile uzate deja”.[8]
Florea Firan se numără şi el printre recititorii experimentaţi ai operei lirice adrianfrăţilene. Incluzându-l într-o carte de-a sa, începe prin a ne informa că Adrian Frăţilă s-a născut la 6 martie 1950 în Pocruia-Tismana. Apoi ne pune în gardă că Adrian Frăţilă are mari disponibilităţi de versificare în rime sonore şi împerecheri neobişnuite. De acord cu observaţia, dar meritul de exeget al lui Florea Firan în altceva consistă. În meritul de a fi văzut cel dintâi constructivismul din poezia acestui clasic al columnismului târgujian. Construindu-şi imaginile emoţional(e), folosind pateticul în confesiunea directă, de sinceritate dezarmantă, „apelativele, interogaţiile, tonul uşor declamatoriu, alături de versuri cu tentă aforistică, concură la gestica poetică a dăruirii şi dezarmării în faţa lumii”[9.] Cu volumul Vânător înzăpezit (1983), poetul câştigă în unitatea discursului, în concentrarea tematică şi originalitatea formei stilistice. Poetul nu mai imită (deşi modéle îi sunt de pildă Goethe, Withman, Montale, Valery şi nu-i deloc rău – n.m.), fiind preocupat – cum am mai arătat – de construcţia unei metafore proprii, care să sintetizeze trăirile şi sugestia sentimentelor transcalitativ.
În revista Tribuna de la Cluj, am cutezat a vedea în tetrada Artur Bădiţa, Aurel Antonie, Adrian Frăţilă, Nicolae Diaconu primul grup care m-a îndreptăţit să scriu despre starea literaturii în Gorj, fără a putea fi învinuit de patriotism local sau de provincialism critic [10].
Iar în Almanahul Gorjeanul (1991), rezervam „Vânătorului înzăpezit” spaţiu mai amplu ca de obicei, bazându-mă pe un fel de frumuseţe proprie şi filosofică şi pe trăsătura identificatoare în virtutea căreia poetul arată că ştie să asculte puterile arheale care odihnesc în fiecare germen de poem, totodată găsind calea, ulterior, să-i confere poemului, prin travaliu artistic, întruchiparea întru (vorba lui Noica – n.m.) care s-a născut. Şi mai credeam, tot atunci, că încercând ca prin cântecul său să se ridice la înălţimea lui Nichita Stănescu (ciclul Dodikai) ori Ştefan Augustin Doinaş (ciclul Balada galeriei de aur), Adrian Frăţilă reuşeşte să-şi distileze discursul liric şi să-şi traducă personalitatea în limbajul codificat al figurilor de stil, cu structuri mirifice şi de valorificare performante, generative, cu condiţia însă ca poeta ludens şi poeta artifex să alcătuiască o singură fiinţă, sub marele semn al transfigurării pure. Constat azi, retroactiv şi proactiv, că dificila alchimie s-a produs [11].
„La arat văzduhul” mi-a atras şi mie atenţia, dar şi lui Mircea Bârsilă, şi acesta de asemenea columnist printre întemeietorii (a se citi descălecătorii – n.m.) de vază. Astfel Mircea Bârsilă sesizează că de data aceasta „efulguraţia imaginilor strălucitoare şi a metaforelor aduce în prim plan o lume cuprinsă de o fericire proteică şi o sensibilitate a revoltei disimulate!!!”… „Mobilitatea copilărească a stărilor – fugare, oscilante, evazive – divulgă un soi de atracţie a aorgicului şi un flux afectiv de factură discontinuă. Întâlnirea optică a poetului cu lumea este dedublată de setea fiinţală, de azurul paradisiac: după cum năzuinţei de a transfigura cele văzute îi corespunde imboldul – un imbold cu nuanţe ludice – de a da mereu de ceva nou”… „Jocul ipostazelor a căror marcă determinantă este candoarea vizează legitimarea unei biografii cu mult mai reale în pofida caracterului ei fictiv”.[12]
Concluzia lui Mircea Bârsilă e ca o efigie: Adrian Frăţilă face parte din rândul poeţilor – tot mai puţini – pe care îi preocupă, în primul rând, grija de a-şi perfecţiona discursul şi de a-şi aprofunda progresiv universul poetic. Puţini poeţi din această categorie sunt imuni la politica culturală a celor ce îşi asumă riscul de a ridica post-modernismul la rang de unic adevăr al literaturii.” [13]
Îi mulţumesc lui Mircea Bârsilă că mi-a ridicat mingea la fileu, căci, ulterior, m-am numărat printre întemeietorii noii paradigme instaurate – şi de mine – în România de după anul 2000: transmodernitatea/transmodernismul.
Cu bucurie, îl regăsesc pe un asemenea tovarăş de transmodernism, Alexandru Sfârlea, pentru care „La arat văzduhul” se autorecomandă prin plăsmuirea versurilor, cu reflexe de onix şi jad, prin retorica exotic – abstractă, din câmpul căreia (semantic – Solomon Marcus) „cilii vibratili ai adevăratei emoţii penetrează aşteptările fragile ale cititorului şi seducându-l să se transmute în luminiscente oaze de renaştere a înaltei modernităţi. [14]
Ca să nu se uite, aş vrea să reamintesc că Adrian Frăţilă e unul din laureaţii A.N.P.S.L.B şi destui dintre cei care s-au pronunţat asupra operei sale dense şi atrăgătoare au fost încununaţi ca laureaţi ai acestui ATELIER de poezie şi critica poeziei. Printre ei nu putea să nu fie şi A.D. Rachieru, care vede aspectul viziunii integratoare, dar şi o ars combinatoria, imprevizibilă aproape, poetul adâncindu-se neostenit pe sine[15] transvizionar.
„Ceea ce îl face pe Adrian Frăţilă a fi el însuşi este chiar lipsa ostentaţiei, întoarcerea în statornicie spre a surprinde înfiorarea liniştii, sondând în straturile adânci ale fiinţării.” [16]
Alex Gregora îşi consemnează, pentru „Restanţier la primul meu mileniu”, că „Adrian Frăţilă scrie după muzica lui A.L. Vivaldi.”[17], iar Ion Trancău îl reconsideră ca fiind un aderent fidel la variantele ipostazale neoclasiciste şi neomoderniste din poezia noastră postbelică şi un creator care blamează exerciţiile impudice, irelevante, ale promoţiilor postoptzeciste, tributare trivialităţii, vulgarităţii şi obscenităţii, cu practici indecente de prostituţie apoetică. „Artele poetice ale lui Adrian Frăţilă – intuieşte just Ion Trancău – se pot revendica mai degrabă din arta poetică barbiană şi stănesciană, ideile despre poet şi poezie fiind implicite, expresive, deloc retorice.”
Ion Popescu-Brădiceni
