Cătă deosebire? Câtă asemănare? Se spune că avem aceleași gene ca părinții noștri. Și atunci nu-i de mirare când ,,capra sare masa, iada sare casa!” Dar sunt psihologi care ne traduc că, de fapt, repetăm un scenariu învățat, mai ales, în copilăria mică. Așadar, preluăm de la părinții noștri același mod de gândire, același surâs, când vesel, când trist, același mod de rezolvare a problemelor, aceleași comportamente. Ele devin, așadar, un fel de antecedente pentru viața noastră ulterioară. Revelație chioară! Și mai vine și (Constantin) Dulcan și ne împărtășește că ADN-ul se poate schimba, prin iertare. Pentru cei cu dureri viscerale, ce consolare! Din trecut, pentru orice scăpare. Adăugați, în loc de sare, doar puțină conștientizare. Pentru plus valoare! Așadar, moștenisem de la mama dragostea pentru copii. Ea fusese educatoare. Eu mă făcusem profesoară. Dar ,,retrogradasem”, cu bună știință, către mica școlaritate. Acolo, încă se mai învăța carte. Așa ajunsesem să fiu dascăliță în fosta mea școală. Binecuvântare goală! Tot de la mama învățasem compasiunea pentru categoriile defavorizate, fără de noroc în ,,soarte” . Și avusesem, din belșug, parte. Până când am ajuns să citesc și să ascult niște lucruri mai deșănțate și urechile-mi deveneau mai destupate. Așa am înțeles că, părându-ți rău de altul, de fapt, îți pare rău, interior, de tine. Când nu ești luminat prea bine. Și-am început o sculptură în mine. Cât m-o ține!? Și, cu cât, mai dihai, cine sunt, înțelegeam, cu atât anturajul schimbam. Alura prietenilor mei se schimba. După cioplitura mea. Cum mă vedeam frumoasă, atrăgeam oameni frumoși; de mă percepeam fabuloasă, în jur, se așezau maiestuoși, chiar și în galoși. Schimbând oglinda interioară, se schimba și reflecția din afară. Mama fusese hărnicia întrupată. Mi se părea că n-o moștenisem îndată. Dar, la numai o daltă, am înțeles că lucrurile erau cam la fel, de același zel, doar cu un alt fes. Ea trudise pământul, ogorul, plantelor a da viață, eu buchiseam, zi și noapte, cuvinte peste cuvinte, carte după carte. Aceeași identitate, conotație aparte! Cu un singur lucru nu puteam fi de acord. Cu femeia devenită robot. Zi și noapte, compot. Iar toți cei dragi, în complot. La dispoziția nevoilor primare ale tuturor. Abandonându-și sufletul în pridvor, țipând, toată viața, după ajutor. Cu poftele trupului, mai ușor, doar sufletul e nemuritor și doar iubitul, salvator! Da, mama era iubitoare. Și dăruitoare. De la o mângâiere la o floare, de la gătit la prășit, toate aveau culoare. Și borcanele cu bunătăți îi sclipeau la soare. Eu, ,,acromatizata”, voiam doar lumina. Și nu alegeam vina. Condiției umane. Atât de trecătoare. Și îmbolnăvitoare. De ce, oare?
Adina Popescu
