Mircea Cel Veşnic şi-a cumpărat sfeşnic pe care l-a instalat în hodaia de la drum. Cu fantezia-i mirobolantă contemplă o pantă ce dă-nspre biserică a cărei curte e populată cu ferigă. Fuseseră odată meri şi pruni. Azi e luni şi aştept să vină meşterii să repare Acoperişul Lumii.
Scriu la o carte despre ultimele ritualuri ale Serilor la Brădiceni. Între două râuri, Existenţa se oglindeşte în vase din lut ars. Cuptorul de cărămidă se târâie ca o omidă peste pardoseala unei mănăstiri, de pe vremea lui Mircea Cel Bătrân. Mircea Cel Veşnic e doar încă un avatar, ce se repetă, de-o vremuire încoace tot mai rar.
Constantin Brâncuşi, lăsându-şi umbra în Hobiţa şi Brădicenii copilăriei sale, a însărcinat-o să repotenţeze feluritele arhetipuri, drept piramide pe nisipuri mişcătoare. Uneori e prea soare, alteori e prea frig. Uneori lăutarii scot din viori bocete prelungi, alteori horele se învârt ameţitor de-a-jur-împrejurul stâlpului fal(n)ic din vatra milenară şi pe dinlăuntru şi pe dinafară.
Eu decid să fac un popas la Hanul de la Răscruci. Unde poposit-au pe rând, Mesagerii Destinului. Pe la porţi, pe bănci, stau ziua cei vii, noaptea cei morţi: ca să păzească Moştenirea din străbuni. Ca să ajute zorii însângeraţi să descalece în fiece dimineaţă prin lanurile cu grâu şi maci, pe unde prigoriile şi dropiile îşi fulgeră penajul logosferic.
Fie dens fie eteric, ritmul vieţii îi aduce Gorjului din primordii, dar şi din viitor veşti consistente: ca nişte cule, ca nişte cetăţi, ca nişte coline ale meditaţiei, ca nişte pridvoare încărcate cu necuvinte de dor. Din care, cercetător asiduu, am scrutat orizonturi mioritice, ca să le decodific miezul incandescent şi deloc paradoxal, sensul transcendent, giratoriu şi ondulatoriu.
Gorjeanul dintotdeauna a avut cultul idiomului privilegiat. A ştiut să speculeze metafizic zonă cu zonă şi transfigurare cu transfigurare. Din războaie a adus în raniţă plug de fier, ceas cu pendulă şi stilou sofisticat. Şi-a permis luxul să scrie literatură, precum „bunicul meu” Vasile Popescu, mort pe frontul Crimeei la nici 33 de ani, trimiţându-i scrisori-alegorii Penelopei sale, Luxiţa Mocioi. I s-au găsit în lădiţa de sergent şi câteva cărţi pe care, cu mintea lui de ţăran autentic şi sentimental iremediabil, le relectura în adâncul mocirlos ori înzăpezit al vreunei odioase tranşee, săpată cu trudă sub ploaia de gloanţe a mitralierelor şi tunurilor duşmane, fie nemţeşti, fie ruseşti.
Cărţile le păstrez şi azi cu artistokratică sfinţenie: basmele lui Ispirescu, amintirile lui Creangă, baladele şi idilele lui Coşbuc, elegiile lui Goga, povestirile lui Sadoveanu, un roman al lui Rebreanu şi o piesă de teatru a lui Iorga. Circulau printre soldaţii smulşi de la vatra lor de muncă şi de dragoste, ca să-şi apere bruma de proprietate şi de libertate, de suveranitate şi dreptate naţională, într-o Europă pe atunci confuză, contradictorie, sfâşiată de cele mai obscure interese.
Când profesoara mea de folclor, de la Universitatea din Craiova, poeta Sina Dănciulescu, a ghicit în mine culegătorul şi tezaurizotorul de ieri, de azi şi obligatoriu, de mâine şi de poimâine (cât m-or mai ţine puterile şi băierile inimii – n.m.), m-am mirat oleacă. Dar am purces, la nici 20 de ani neîmpliniţi, să (stră)bat toate uliţele, hudele, coclaurile, cătunele, ruinurile, cimitirele, pivniţele, foişoarele, pătulele, fânarele, şoproanele, şurile, morile pe râuri, vechi biblioteci ale dascălilor interbelici (Sabin Popescu-Lupu, Dumitru Pupăză, Ion N. Rădoi, Grigore Pupăză, Dumitru Popescu, Ionel Buligan, Vasile Nistorescu şi alţii despre care a amintit Gheorghe Nichifor în cărţile lui dedicate Gorjului).
Am găsit ce-am visat, închipuirea nu mi-a jucat feste decât rar (şi cine ştie cum), devotat evadărilor mele deliberate dintr-o realitate sufocantă de dogmele socialistocomuniste/ stalinistodejiste, ulterior vreo 25 de ani şi ceauşiste), într-o alta a ficţiunilor şi dicţiunilor de diverse tipologii (S.F., aventuri, policieruri, călătorii istorice, utopice-distopice, romane-basm, biografii romanţate, cărţi de popularizare din varii domenii).
X X X
Tanti Cucoana. Muica Polina, moş Căpruciu, nenea Şuşter, unchiul Nicolae Popescu zis Al Lupului, un fel de Creangă al Olteniei ca povestitor interbelic.
Aceştia-s zeii şi zeiţele copilăriei mele din anii familiei mele, cei mai frumoşi, mai fabuloşi.
Mi-au mentorat, practic, creşterea, în felul lor autentic, spontan, futurologic.
Tanti Cucoana avea, în hodaia de la drum, o mică bibliotecă cu multe traduceri aparţinând epocii interbelicului.
Aşa am citit o integrală «Jules Verne», fascinat, furat în misterioasa-i insulă paradiziacă, ai căror eroi – pure ficţiuni – îmi populau, nopţile, somnul şi, zilele, veghea, ajutându-mă să scrutez departele, mereu transorizontic, al Cunoaşterii/ Autocunoaşterii/ Transcunoaşterii.
Personajele ieşeau, unul câte unul, din spaţiotimpul profansacru al scriiturilor (era să scriu scripturilor – n.m.) realimaginare, virtual posibile, ca să mă însoţească în pelerinajul meu intramundan precum pe Harap-Alb celebrii „monştri” reinventaţi de Ion Creangă într-un stil unic, capodoperial, fantasticizând cu-o anvergură europeană lumea-mi reinaugurală.
Călătoria mea, prin Câmpul transfinit al Texistenţei şi al Mitosocietăţii, s-a dorit o metanoie şi parţial, cumva, aproape că şi-a cucerit Identitatea şi Alteritatea într-a lor complementaritate dialectică/ trialectică. Lectura a fost singura şcoală acceptată natural, ci nu din ordinul cuiva: părinte, dascăl, bunic ş.a. Am plonjat în apele ei de parcă mă reîntorceam, cu prilejul Kairoticei recitiri, în lichidul amniotic al polimirii mele ca făt-frumos, gata să regenteze Împărăţia Oglinzilor.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie al Universităţii din Craiova şi profesor asociat la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, membru al U.S.R.
