24 Ianuarie (III) – Conferință rostită la societatea studenţilor în litere şi filozofie la 24 Ianuarie 1904 de Andrei Rădulescu

72

Se luară unii pe alţii în braţe şi răriră cu to¬ţii fatala prăpastie strigând: să trăiască Alexandru Ioan I!
Toţi cei care, străini sau Români, au fost faţă la acel moment solemn şi unic în analele istoriei omenirei, au zis că secolii de durere şi de umilinţă ce au trecut naţia română în loc de a o ucide n’au făcut de cât a comprima a ei putere, spre a o face astăzi printr-o singură săltare a s’arăta d’odată înaintea Europei tot acea naţie jună şi puternică pe care ea a cunoscut-o când era bulevardul de apărare al civilizaţiunei contra barbarismului.
Au plâns în acel moment deputaţii şi s’au îmbrăţişat, aşa ne spun isvoarele. Şi aveau de ce să fie aşa de mişcaţi căci ei făcuseră cel mai mare act pentru conservarea neamului lor.
În acea clipă la cuvântul cald şi entusiast al lui Boerescu amuţiră patimele, se înăbuşiră ambiţiile, dispărură urile şi coprinşi de emoţiuni sincere când vărsau lacrimi de fericire, ei trăiau nu în ei şi pentru ei ci în neam şi pentru neam. O clipă numai se desfac ură sufletele lor din lanţurile strânse ale egoismului; acea clipă îi înalţă şi pe ei dar dete viaţă unui popor.
Vestea alegerii căzu ca o bombă la Iaşi, așa ne spun gazetele moldovene 26). Domnul primind o telegramă dela Mitropolit răspunse până la ziuă prin 2 telegrame anunţând că primeşte alegerea. Entusiasmul cel mai mare posibil coprinse toată ţara. La Iaşi 4 zile dearândul se iluminară toate casele, esceptând pe a unui separatist. Chiar şi agentul Turciei, duşmanul unirei, participă ta veselia românească: banchete, petreceri, hora unirei încinsă pe pieţele publice între sărac, bogat, tânăr şi bătrân, toate acestea uimesc pe străini27).
La Bucureşti nici nu mai e de spus cea ce s’a petrecut în acea zi şi în următoarele: era un entusiasm nebun, un delir. Cum s’a pronunţat rezultatul votului clopotele începură a suna în tot oraşul, mii de torţe se aprinseră de odată, soldaţii se amestecară cu mulţimea, lăutari şi muzici intonară hora unirei și un popor de 50.000 oameni striga în toate părţile:
..Să trăiască Domnul nostru Cuza 28).
A doua zi Prinţul Ştirbei propune ca 24 Ianuarie să fie sărbătoare naţională, cea ce se primi cu unanimitate 29).
După câteva zile a plecat o delegaţie a Adunării muntene în Moldova unde e primită în triumf de popor şi cu toate onorurile de Domn şi de Adunare. C. A. Roseti ţine un frumos discurs 30), la care Domnul îî răspunde:
În numele actului naţional şi măreţ prin care adunarea electivă din Bucureşti a întrunit coroanele Țărei româneşti şi Moldovei declar că precât sânt mândru de a mă găsi înălţat pe tronul Moldovei, pe atât sânt asemenea mândru de a vedea numele meu înscris în rândul Domnilor Ţărei româneşti. În ochii mei actul ce l-aţi desăvârşit, Domnilor deputaţi de peste Milcov, este triumful unui principiu mântuitor ce viază cu tărie în inimile Românilor, principiul frăţiei româneşti. El ne-au scăpat de perzare în trecut, el ne reînvie în timpul de faţă, el ne va duce la bine şi la mărire în viitor. Să trăiască dar frăţia românească, să trăiască Principatele-unite31).
Adunarea   Moldovei   răspunde   printr’o înflăcărată adresă Adunarei muntene în care îi aduce cele mai mari laude şi îi propune să se unească la Focşani 32):
Chemând voi la tronul Principatelor-unite pe alesul Moldovei prin însuşi aceasta aţi pus în lucrare marea şi eterna dorinţă a naţiei noastre „Unirea ţărilor surori”. Glorie dar, vouă, o voi demni fii ai României. Unind sufragiile voastre cu ale noastre şi ridicând pe întrunitul tron al lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihaiu Viteazul pe Alexandru Ioan I, voi aţi dat lumei o dovadă că antica virtute romană încă n’a pierit din inima colonilor lui Traian, voi v’aţi făcut gloria familiilor voastre, voi aţi împodobit istoria modernă a Românilor cu cea mai frumoasă a ei  pagină.
Aşa dar, fraţilor, dispară între noi toată forma, toată deosebirea din afară! Chiar numele Milcovului contenească de a mai exista în limbagiul românesc. Dumnezeu ne-a făcut un singur şi acelaş popor, acum a sosit timpul să şi lucrăm ca un singur şi acelaş popor. La Focşani, la Focşani dar şi acolo împreună cu binecuvântarea Dumnezeului părintelui nostru să serbăm marea sărbătoare: învierea României.
Unii se glorificau pe alţii şi cu toţii pe Dumnezeu33).
În adevăr Dumnezeu ne-a ajutat, mult   ca să  putem   îndeplini actul
ce celebrăm azi. Şi în îndeplinirea lui. cum am văzut, şi în întărirea lui se vede că e şi pentru popoarele asuprite rezervată de Divinitate o soartă mai bună, se vede că au şi ele noroc.
Merită sărbătorită această zi căci ea a fost aleasă pentru fericirea Românilor. Cea ce au făcut deputaţii n’a fost din o convingere prea intimă. Ca probă că în curând aveau să regrete unii Moldoveni că şi-au pierdut capitala şi-au atins interesele, boerii c’au renunţat la privilegii şi ambiţiuni de domnie şi mai toţi nemulţumiţi de energia lui Cuza regretau c’au ridicat la domnie pe un parvenit. Tocmai în faptul acesta că parcă toţi au fost orbiţi de scânteetoarea lumină a ideii de unire şi au întrupat-o stă măreţia acelui moment al zilei de 24 Ianuarie.
Cunoscând însemnătatea acestei zile numai cu ochii şi urechile contemporanilor poate n’ar fi destul. Trebue s’o punem în perspectiva timpului, să-i vedem urmările şi atunci ne va apare şi mai mare.
În ziua de 24 Ianuarie s’a rupt odată pentru totdeauna cu trecutul. Atunci s’a oprit pentru totdeauna luptele frăţeşti de care am suferit atâta. De acum înainte nu se vor mai mira streinii de neajunsurile, ce ne făceam unii altora. Milcovul nu va mai vedea înduşmăniţi pe Munteni şi Moldoveni.
Cu ziua de 24 Ianuarie 1859 am început şi noi o adevărată viaţă contemporană.
Pe toate terenele am pus bazele solide ale acestei vieţi. Ziua aceasta înseamnă pentru noi asigurarea viitorului neamului, înseamnă o eră de progres şi prosperitate înăuntru, de respect în afară, o eră de siguranţă și de viaţă proprie.
Unirea personală de la 24 Ianuarie ne-a făcut posibilă unirea administrativă şi legislativă de la 1862, unirea judiciară de la 1864, în fine unirea definitivă.
Unirea şi omul în persoana căruia s’a săvârşit prin energia şi patriotismul său a pus capăt amestecului grecesc secularizând averile mănăstireşti, cea care nu s’ar fi putut face – de sigur-cu altul sau cu el numai în Moldova.
Fără omul nou de la 24 Ianuarie nu s’ar fi făcut oameni liberi 4.000.000 de suflete, nu s’ar fi dat forţa necesară statului român, împroprietărirea de la 1864-incomplectă cum e – e cea mai mare reformă pentru înaintarea poporului român şi ea nu s’ar fi putut face fără săvârşirea unirei la 24 Ianuarie în persoana lui Cuza. Presupunând că s’ar fi ales şi în Muntenia un om nou – ceea ce era greu – 2 principi mici n-ar fi putut proceda-chiar de ar fi avut-o şi cel din Muntenia cu atâta energie contra streinilor şi contra boerimei. Aşa cum a fost Cuza şi tot l’au răpus.
Fără unirea de la 24 Ianuarie nu se putea aduce un Prinţ  strein   pe tronul României, nu  putea  exista   Regatul   României de azi.
Dar dacă se mai îndoieşte cineva de însemnătatea lui 24 Ianuarie, să ne gândim la cea mai importantă urmare.
Ce s’ar fi întâmplat cu noi la 1877 când armatele ruseşti ne încălcaseră teritoriul, dacă am fi fost doua mici ţărişoare, slabe, sguduite de nemulţumiri interne, fără atâtea reforme aduse de unire, fără o armată şi o poziţie respectată? Cum am fi cutezat noi să mergem contra Turcilor? Unde s’ar fi oprit poftele Rusiei după răsboiu, ea care avea de şters ruşinea de la Sevastopol, când aşa cum sântem azi ne-a luat Basarabia şi ne ameninţa cu dezarmarea? Cine avea să ne mai susţie ca la 1853 şi sa ne apere de o anexare? Franţa zdrobită de Germania, fără multă trecere atunci în Europa şi care aşa cum ne găseam victorioşi ne aduce în congres ca încurajare din partea sorei cea mare, ca răsplată a bravurei noastre, ne aduce chestia evreiască? Germania cu Bismark care n’avea interes sa piardă pentru afacerile de la Dunăre nici măcar oasele unui grenadir? Anglia ori Austria? Cine? Nimeni, nimeni nu ne-ar mai fi susţinut. Probabil că Ţara Românească în parte măcar ar fi fost o Bosnie spre a potoli poftele Austriei care de sigur n’ar mai fi zis nimic când Rusia ar fi luat restul şi şi-ar fi deschis drum larg spre Constantinopol.
La 1877 am   trecut   prin  unul din momentele cele mai critice ale existenţei noastre, mai critic poate ca totdeauna şi cauza principală, care ne-a scăpat şi ne-a făcut ceea ce sântem Regat liber şi independent este Unirea săvârşită la 24 Ianuarie. Chiar dacă n’ar fi produs alte efecte, numai pentru aceasta ziua de 24 Ianuarie ar merita să fie considerată ca cea mai mare sărbătoare a neamului românesc. Şi zic a nea¬mului căci pentru tot neamul ea a fost un moment de înălţare în ochii lumei şi ai săi, un punct de sprijin pentru realizarea marelui său ideal. După unire vorbit-au altfel fraţii noştri cei ce n’au avut fericirea de a face parte din statul român. Macedonenii ne-au cunoscut mai bine, Ardelenii şi ceilalţi spre noi au năzuit şi statul nostru e pentru ei isvorul speranţelor şi al mântuirei.
24 Ianuarie ne-a dat tot ce se putea. Rămas-am însă tot puţini, închişi între graniţele cele mai ridicule şi toate consideraţiunile ştiinţifice – fără a fi acuzaţi de şovinism-ne duc la concluzia că Unirea ce sărbătorim azi trebue cimentată prin un sprijin sigur, natural, prin hotare tari, care să asigure statul român. Acele hotare le ştim cu toţii care sânt.
Dar nu visuri de cuceriri să ne înegureze sufletele în aceste momente de sărbătoare sfântă. Să învăţăm din ale trecutului cum se realizează faptele mari. Unirea politică cerea unitate culturală care duse la deşteptarea conştiinţei naţionale. Unirea culturală s’o visăm şi pentru ea sa muncim. Să fim un singur suflet întâiu şi atunci forţa lucrurilor va face să fim un singur trup.
Avem însă—să mi ascundem—un mare neajuns. Înainte de a năzui să fim un singur trup politic toţi Românii, să ne gândim întâiu că nu sântem încă un singur suflet la noi acasă, aci în Regat. Dacă 24 ianuarie 1859 a adus Unirea Principatelor n’a adus unirea poporului român. Între văi şi dealuri, pe vârfurile munţilor şi pe întinsul câmpiilor locuieşte forţa poporului nostru şi ea nu ştie, nu înţelege problemele viitorului. Nu voim a-i cunoaşte, a-i iubi şi a-i lumina. Abuzul între pătura — pretinsă sau cu adevărat —cultă şi ţărani e foarte mare şi este o nenorocire acest abis căci ei sânt puterea pe care ne sprijinim, ei sânt talpa ţărei, talpa Românismului.
În zadar ne vom gândi la mari probleme naţionale câtă vreme ţărănimea nu va fi deşteptată, nu va pricepe restul faptelor ce i se pretinde a săvârşi. Sântem cu ei un trup dar nu avem de loc cu ei acelaşi suflet. Înainte de orice, aici e terenul de muncă pentru naţionalitatea adevărată şi sinceră.
Cultivarea ţăranilor, asigurarea unei bune stări economice, iubire pentru aceşti adevăraţi Români, aşa va să zică a întări—înainte de a-1 desăvârşi—edificiul creat la 24 Ianuarie  1859.
Nu zic că aci  să ne mărginim, să tindem a merge mai departe. În afară acţiunea noastră să ne fie nulă. Prea multă tăcere sub motiv de prudenţă politică nu-i bună. Avem datoria să ne mişcăm totdeauna şi să ne afirmăm drepturile iar la momentul oportun să profităm.
Să nu ne închipuim însă că prin gălăgie, prin întruniri publice, manifestaţiuni pe stradă, etc. ne vom uni cu toţi Românii. Nu; vom compromite astfel cea mai sfânta chestie pentru orice Român. Şi oricine îşi iubeşte cu adevărat, neamul de sigur că nu doreşte această soartă chestiunei naţionale.
Unitatea de gândiri şi de simţiri la noi acasă şi cu Românii din toate părţile, asta s’o asigurăm noi —cum am spus—până la vremuri mai bune. Şi dacă 24 Ianuarie a fost o zi rezervată de Divinitate pentru a încununa cu succes munca unor generaţii însufleţite de un cald patriotism, eu am multă credinţă că Dumnezeu ne mai păstrează o zi în care noi sau urmaşii noştrii vom vedea realizată unirea tuturor Românilor. Dar Dumnezeu nu dă nimic celor ce şed. Pentru realizarea acestor dorinţe trebue muncă; şi de la cine aş pretinde mai multă muncă decât de la acei care înţeleg scopul acestei munci şi datoria ce au de a grăbi îndeplinirea acestui scop. Să muncim fiecare pe drumul ce a apucat, să muncim conştiincios, conduşi de ideea datoriei şi a cinstei. Chiar de nu ne-am gândi aşa mult la binele patriei, muncind astfel tot o vom servi şi încă mult; căci cu cât o ţară va avea mai mulţi cetăţeni, care să-şi îndeplinească orice datorie în mod cinstit, cu atât va fi asigurată în existenţa sa.
Când va fi vorba de realizarea faptelor mari, când fiecare în parte nu vom putea reuşi, să ne gândim la actul săvârşit azi. Atunci, măcar atunci, să mai lăsăm patimi, ambiţiuni, interese-pe care prea mult le cultivăm- să ne jertfim pentru interesul comun, să ne unim.
Uniţi şi muncind cinstit vom isbândi.
Acest interesant material ne-a fost pus la dispoziție de Doamna Domnica Dijmărescu. Împreună cu Ion Popescu-Brădiceni am dorit să păstrăm spiritul timpului. Dan Gr. Pupăză.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here