În lungul şir al momentelor de referinţă din istoria neamului nostru românesc, se înscriu, fără îndoială, şi evenimentele legate de lovitura militară de stat din 23 august 1944. Căci după cum se ştie, România, sperând să-şi refacă graniţele existente până în anul 1940, intră în război alături de Germania, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice. Altfel spus, sub semnul încrederii într-o victorie finală, generalul Ion Antonescu ordonă armatei să treacă şi „să dezrobească din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi, reîmplinind în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi Bucovinei de Nord” – teritorii răpite de URSS prin dictat, în iunie 1940.
De altfel, Antonescu avea să pună în discuţie la întâlnirea de la Munchen (12 iunie 1941) cu Hitler, viitoarele frontiere ale României, sau mai exact refacerea României Mari, condiţionând astfel intrarea în războiul antisovietic de acest vital obiectiv al poporului român. Era în principal readucerea Transilvaniei la patria-mamă, evident prin anularea Dictatului de la Viena (30 august 1940), dar dincolo de „recâştigarea Ardealului pierdut” era vizat şi teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria de astăzi), pentru a putea fi recuperată masa românească din fosta Republică Sovietică Moldovenească, după cum era vizat şi Banatul „sârbesc”, Ion Antonescu reamintind aliaţilor de promisiunile Antantei, făcute în 1916 lui I.C. Brătianu în privinţa întregului Banat.
Într-o primă etapă, a fost posibilă eliberarea Basarabiei şi Bucovinei (22-26 iulie 1941), urmare a eforturilor deosebite ale trupelor române pe frontul de Est, preţul ridicat de sânge fiind de peste 25 mii de morţi, răniţi şi prizonieri. Numai că trecerea Nistrului, adică depăşirea frontierei istorice româno-sovietice, şi continuarea operaţiunilor militare pe teritoriul sovietic, evident la ordinul lui Ion Antonescu, avea să scindeze opinia publică românească – pro şi contra (liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, se opun deciziei generalului Antonescu), cu atât mai mult cu cât România a fost expusă şi unor critici internaţionale, prin acuzaţia că a ocupat teritorii străine, cu drept de cuceritor (vezi şi acordul româno-german semnat la Tighina în 30 august 1941). Totuşi, ar fi de subliniat că Ion Antonescu a văzut în ocuparea şi administrarea teritoriului de dincolo de Nistru doar ca pe o monedă de schimb pentru redobândirea Transilvaniei de Nord, sau mai exact dacă războiul era câştigat de Germania, Transnistria urma să-i fie dată lui Hitler, iar România să primească înapoi Transilvania.
Au urmat însă înfrângerile catastrofale ale trupelor germane pe teritoriul sovietic (Stanlingrad, cotul Donului, etc.), armata română suferind la rândul ei pierderi imense în tehnică militară şi oameni (peste 150.000 militari morţi şi răniţi), prefigurându-se şi convingerea că Germania nu mai poate câştiga războiul, dar şi pericolul unei mari invazii a armatei roşii pe teritoriul României. Prin urmare, devenea imperios necesară şi foarte urgentă protejarea României, motiv pentru care chiar dacă Antonescu a participat activ alături de trupele germane pe teritoriul Rusiei a făcut şi primele demersuri, împreună cu liderii PNŢ şi PNL (partide aflate în opoziţie) pentru încheierea unei păci separate cu ţările beligerante occidentale, evitându-se în schimb într-o primă fază şi o înţelegere cu sovieticii. Au fost trimişi emisarii în capitalele vestice, în vreme ce Mihai Antonescu, angajat într-o activitate intensă de sondare a anglo-americanilor a încercat să-l convingă şi pe Mussolini despre necesitatea constituirii unui bloc de state latine, care să decidă prin consens ieşirea din Axă.
La rândul său şi Opoziţia, prin emisarul său Barbu Ştirbey face eforturi pentru negocieri cu reprezentanţii Angliei, SUA şi URSS în vederea încheierii unui armistiţiu, numai că din păcate guvernele celor trei mari puteri – URSS, SUA şi Marea Britanie, stabilesc la Conferinţa din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova ca „guvernele lor să se informeze reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce s-ar primi din partea altor terţe părţi aflate în război – inamice sau independente”.
Aşadar, toată zbaterea lui Maniu, I.C. Brătianu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia în secret numai cu occidentalii a fost nu numai inutilă pentru ei, ci şi ridicolă (vezi Cairo – tratative eşuate). În plus, debarcarea din Normandia (6 iunie 1944) a trupelor aliate antihitleriste, va determina guvernul român să forţeze tratativele şi cu URSS pentru încheierea unui armistiţiu, numai că, pare surprinzător, dar sovieticii condiţionează negocierile de la Stockholm de participarea mareşalului Antonescu ca partener de armistiţiu, Moscova acceptând-i între altele existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului şi o moderaţie în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.
La început, Antonescu ezită să încheie „pactul cu diavolul”, numai că trupele ajunse la Nistru în primăvara lui 1944 intră şi în nordul Moldovei, pregătindu-şi înaintarea pe aliniamentul Chişinău – Iaşi. Altfel spus, era momentul – cheie şi timpul unui compromis politic în faţa dezastrului ce ameninţa România. În consecinţă, forţele politice democratice sunt nevoite să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, ca principal canal de comunicaţii directe cu URSS. Iar prin constituirea BND, la 20 iunie 1944 (PNŢ, PNL, PSD şi PCR) se avea în vedere urgentarea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania. Cu atât mai mult, în condiţiile în care prin atacuri copleşitoare, cu blindate, infanterie şi avioane de asalt, penetrările ruseşti pe teritoriul României erau de neoprit, comandantul Armatei a IV-a române ordona retragerea generală, în ciuda faptului că Ion Antonescu, derutat şi de lipsa de reacţie a trupelor germane, a mai încercat o repliere rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani – Nămoloasa.
Între timp, sosise de la Stockholm la Ministerul de Externe Român o telegramă prin care se anunţă că sovieticii acceptau propunerile româneşti de armistiţiu. Însă, Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifrul ministerului, în loc să predea telegrama guvernului căruia îi era adresată, a predat-o regelui, el însuşi făcând parte din anturajul monarhului. La rândul său nici regele nu comunică cu Maniu şi Brătianu care reprezentau în bună partea vocea opiniei publice româneşti, ci pune la cale arestarea mareşalului Antonescu pe motivul că acesta a refuzat să încheie armistiţiul. Într-un astfel de contract, Ion Antonescu a fost convocat la Palat în ziua de 23 august 1944, pentru orele 16.00. Aici totul era pregătit şi după o audienţă formală, la care a participat şi generalul Sănătescu şi în urma căreia Antonescu era în principiu de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii, luptele antisovietice continuând pe aliniamentele succesive de rezistenţă pe linia Focşani-Nămoloasa-Brăila-Galaţi, regele Mihai dispune, într-o clipă de panică, dar îndreptăţită, arestarea lui Antonescu. Cu atât mai mult cu cât răspunsul lui Hitler la cererea Bucureştiului de a ieşi din război se lăsa aşteptat, existând temerea că se pregătea mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea tentativei României de a se rupe din alianţa cu Germania. Şi cum răspunsul destul de târziu al lui Hitler nu putea fi şi unul generos şi conciliant, a urmat imediat arestarea mareşalului, implicaţi în acţiune fiind generalul Aldea, Niculescu-Buzeşti, Stircea – mareşalul Palatului , Mircea Ioniţiu, secretarul particular al regelui colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu şi încă vreo 3 plutonieri.
Au fost momente tensionate la Palat şi cu un schimb dur de replici, I. Antonescu adresându-se generalului Sănătescu, „bine Sănătescu, ce înseamnă aceasta? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”. Iar pe gestul nervos al mareşalului şi dezorientarea pentru moment al lui Sănătescu urmează reacţia violentă a maiorului Dumitrescu, care prinzându-l de braţ pe mareşal va executa cu sânge rece ordinul colonelului Emilian Ionescu, adică arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu, duşi apoi sub escortă şi închişi în jurul orei 17.00. A urmat şi arestarea unui şir lung de colaboratori apropiaţi mareşalului, chemaţi între timp şi ei la Palat, după care regele Mihai a constituit un alt guvern, în principal din militari şi prezidat de generalul Constantin Sănătescu. Şi cele 4 partide din BND, prin liderii lor Ion Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu primesc în guvern posturi de miniştri de stat fără portofoliu, cu menţiunea că reprezentantul P.C.R. obţine provizoriu şi portofoliul justiţiei, insistând pe o eliberare rapidă din închisori a deţinuţilor comunişti.
Aşadar, ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944, nu s-a numit nici insurecţie armată, şi cu atât mai mult o revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă, ci a fost un puci, mai exact o lovitură militară, precedată de o lovitură de Palat. A urmat, după cum se ştie, Proclamaţia regelui către ţară, din seara zilei de 23 august 1944, la orele 22.00, prin care se afirma acceptarea armistiţiului oferit de statele coaliţiei antihitleriste şi evident, încetarea stării de război a României cu URSS, SUA şi Marea Britanie. Numai că adevărul era altul, fiind vorba până la urmă de o capitulare necondiţionată, în sensul că România era obligată să se pună la dispoziţia Uniunii Sovietice şi să cedeze aproape în totalitate dreptul ei de suveranitate. Din păcate, prezenţa armatei sovietice pe teritoriul României şi mai ales delimitarea zonei de influenţă a URSS la hotarele ei vestice în care era plasată şi România, au fost nu numai acceptate, ci şi recunoscute de către Churchill şi Roosevelt, iar de aici şi o vizibilă – apăsătoare tutelă a Moscovei asupra ţării noastre.
Adică, după 23 august 1944 a urmat rapid stalinizarea României şi „dobândirea” statutului său de satelit al regimului comunist sovietic, ocuparea întregului teritoriu românesc şi impunerea unor tratative ţării noastre de pe poziţii de forţă din partea guvernului sovietic. De altfel, Convenţia de armistiţiu, mereu amânată de Stalin, s-a semnat abia la 12 septembrie 1944, la Moscova, ceea ce va însemna de fapt un veritabil dictat şi un instrument în mâna URSS cu scopul vădit, de a-şi impune totalmente voinţa sa de stăpân în România. Şi de această dată, nici SUA şi nici Marea Britanie nu au schiţat nici un gest de dezaprobare, România fiind considerată un stat învins, adică nerecunoscut statutul său de cobeligerant şi ieşirea din războiul antisovietic, graţie efortului propriu. Totul avea să aibă ulterior o influenţă negativă în dezvoltarea României, chiar dacă prin Tratatul de pace de la Paris, semnat în anul 1947, România primea în frontierele sale geografice şi legitime Transilvania în totalitatea ei, dar fără Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, nu în ultimul rând ţinuturile de la nordul gurilor Dunării, Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Ce se întâmplă astăzi cu ţara noastră când se împlinesc 71 de ani de la dramaticele evenimente amintite, dar şi după ce armata română a contribuit cu mari sacrificii şi jertfe de sânge la victoria finală (9 mai 1945) asupra fascismului? Păi, se pare că doar şi-a schimbat stăpânii, pricopsindu-se cu alţii, „mai stilaţi şi mai generoşi”, dar care în spatele unei democraţii de faţadă, clamează perversităţi demagogice la fel de pernicioase pentru România şi poporul român. Căci, ei ne ordonă, iar noi trebuie să executăm, transformându-ne ţara într-o altfel de semicolonie, într-o piaţă de desfacere şi o sursă garantată de materii prime, în beneficiul prea – zelosului Occident şi capital nord-american. În plus ne pierdem treptat, dar sigur identitatea, demnitatea şi suveranitatea naţională, ceea ce este extrem de grav pentru soarta României, ca entitate statală în această extrem de agitată şi încercată parte de lume.
Vasile Irod
