Zborul în mit lui Ioan Flora

761
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Zilele acestea mi-am răsfoit nişte cărţi mai vechi. Am dat peste ceva preţios pentru mine. Ceva ce mi-a rămas de la marele prieten Ioan Flora: un „parteneriat dialogic” în doi timpi, timpul său ludic, timpul meu mitologic. Am compus în duet deci, pe 6 iulie 2000, ora 9, poema „Amorul nu-i eden pierdut”. Pe 30 aprilie, pe terasa restaurantului Lainici, poema „Aterizare”. Pe 5 martie 1999, micropoemul „Mătăsari”. Şi tot pe 5 iunie 1999, jocul nostru stilistic s-a redus la un distih. Ciclul de 4 texte eu l-am dedicat „in memoriam” lui Ioan Flora. A fost o joacă de copii, nevinovată, şi care azi mă umple de-o melancolie dureroasă. Participarea lui la „Serile la Brădiceni” ori la „Tudor Arghezi” (al căror laureat a fost) m-a bucurat de fiecare dată. Am inclus modestele încercări oarecum ironice oarecum contrapunctice în sumarul „Ordinului lui Orpheus. Paradigmaticul Stat” din 2019. Datate şi localizate precis, ele mi-au răscolit amintirile cu el şi cu soţia sa, amândoi de-o frumusețe princiară. El ca un nobil autentic, ea de-o distincție valahă, de sorginte domnească.
În textul „Amorul nu-i eden pierdut”, Ioan Flora (şi desigur autorul acestui comentariu reveriant şi dându-i Cezarului ce-i şi al său – n.m.) rimam liberi de orice pretenţie şi existenţă calofilă, zburdam dezinvolţi şi entuziaşti pe dimensiunea goetheană a avântului şi a luminii sau brusc ne reorigiam în Biblie, în sacrosanctele ei învăţături. Eu apăsam pe clapele brâncuşiene ale simbolisticii sărutului, el certându-mă îmi replica printr-o intertextualizare a unei balade a lui Bob Dylan… Poema are, azi, reconsiderată retroactiv, farmecul ei pur, muzical, negat în subsidiar de ondulaţia cuantică a unui regret după o fericire poate pierdută într-un deşert de semnificaţii „aici sau aiurea”.
Textul „Aterizare” – repet dedicat de mine lui Ioan Flora, după incredibila şi eroica lui moarte, deci ulterior anului 2003, e compus de el în prima lui jumătate şi de mine în a doua lui jumătate. Iarăşi s-a vădit că tare ne pricepeam amândoi să satirizăm moda postmodernistă cu ascendent într-un suprarealism decadent şi primitiv. Atitudinea era desigur o eliberare de orice canon, nu numai de cel incriminat de noi, amândoi, acuzând limbajul de prea multă precizie şi forţându-l să se autoanuleze ca mesaj, să-şi aneantizeze discursul iremediabil şi definitiv. Dar să citez parodia ca atare, căci acestei specii literare aparţine: „Căci de zis,/ iată ce/ aş putea/ spune:/ când era/ să caute/ între coarne,/ el a ales/ să fie neutru/ şi atunci taurul/ şi-a văzut/ de ale lui:/ s-a prăbuşit adică/ într-o casă de sticlă?/ Nu, nu s-a prăbuşit!/ Şi-a luat zborul,/ pur şi simplu,/ de-a dreptul în mit”. „Casa de sticlă” e o imagine preluată din „Balada lui Neica Dincă”. Citez „Neică Dincă, neică Dincă, / geaba ai casă de sticlă, / dacă n-ai şi ibovnică”. Imaginea apucării taurului de coarne iarăşi se inspiră dintr-un banal proverb popular. Alegoria prăbuşirii e romantică şi coboară din îngerul Lucifer căzând din cer în urma răzvrătirii sale, nelegiuită. De fapt îngerul se metamorfozează ca-n Baudelaire şi Rimbaud, Eminescu şi Macedonski.
Textuleţul „Mătăsari” calcă pe urme argheziene, sublim şi metaforic. Să-l reproduc in integrum: „Ce când cumplit, ce lume grea! / Mă urnii din viaţă către ea, / dar nu uitai de vulturi, / cum nici de tine. / Încă spun: / mătasea sufletului răsucită bine, / e martoră că mai şi-apun”. Aici e vorba de o triadă arhetipală: temporalitatea care nu iartă, căci trecerea prin lume răsare şi apune asemenea soarelui şi lunii: „Casa de sticlă” din „Aterizare” devine o locuinţă ţesută de păianjen: cea mai fragilă dintre toate construcţiile transparente. Însă în cazul mai special al lui Ioan Flora (şi al meu se înţelege), Metafora „mătasea sufletului răsucită bine” ca martoră a apusului… inevitabil trimite vizibil la dialectica esenţă/existenţă de natura culturii mediteraneene. Poetul e asemenea unui zeu din Olimp ţesut de Atena-Arachne. Micul poem „Mătăsari” recurge deci la această imagine transcendentă a unei realităţi superioare, interzisă îndeobşte oamenilor. În grila psihanalitică, delicata poemă evocă excelentul simbol de introversiune şi de narcisism, de absorbţie a fiinţei de către propriul său centru spiritual. Cât priveşte vulturul, acesta are o uriaşă simbolistică, care diseminată ar lungi prea mult eseul de faţă, astfel mă rezum la a-i indica, în contextul dat, valenţele aluzive, solare, care sugerează iarăşi drama folclorică a Soarelui şi a Lunii sortiţi de Parce să nu se întâlnească niciodată. Dar vulturul poate conta şi ca încercare vizionară postumă, ca atribut al lui Zeus (Jupiter), al lui Hristos, ca emblemă imperială a lui Cezar şi Napoleon; astfel taurului din „Aterizare” îi ia locul vulturul în „Mătăsari”, aceste entităţi fiind echivalări ale stărilor spirituale superioare.
Figura vulturului indiciază regalitatea, tendinţa spre culmi, zborul iute, agilitatea, promptitudinea reacţiei intelectuale, estetice, artistice, poetice. Cei dornici a-şi extinde paradigma lămuririlor aprehendate pot consulta ei înşişi „Dicţionarul de simboluri” al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant.
Ultima compunere în doi „Cu Ioan Flora, din nou” e un distih pe care eu l-am repartizat drept notă la un eseostudiu despre libertatea lui Socrate şi a lui John Stuart Mill (vezi Platon: „Dialoguri” şi John Stuart Mill: „Despre libertate”). Iată-l ca atare: „Noi amândoi ne tragem din Socrate/ Dar vrem o infinită libertate”, dar la fel de uşor de depistat intertextul la poemul eminescian „Noi amândoi avem acelaşi dascăl”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here