În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1(Luarea crucii şi urmarea lui Hristos); glas 6, voscr.4, în care se va face referire şi la Sf. Mc. Sofia (Înţelepciunea) şi la fiicele ei: Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea) şi Agapi (Dragostea), aflaţi într-o comuniune duhovnicească la Sfânta Liturghie oficiată în Biserica noastră Ortodoxă, vom asculta un text din Sfânta Evanghelie care ne spune că la un moment dat, chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, Mântuitorul Iisus Hristos le-a fis: ,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmele Mie. Căci, cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,34-38), deci, un tulburător mesaj evanghelic în care se începe cu îndemnul lepădării de sine a omului păcătos şi cu luarea şi purtarea crucii sale, văzută ca o confruntare a logicii dumnezeieşti orientată spre calea mântuirii cu logica omenească şi calea omenească a eliberării de povara păcatului, avându-se în vedere faptul că în concepţia şi în mentalitatea noastră omenească, mai ales a omului de astăzi, logic şi firesc se pare a fi ca omul să se conserve pe sine, să se asigure pe sine, să se îngrijească de sine, să se promoveze pe sine, să facă totul pentru sine! De aceea, ne spune Domnul, că nu gustă moartea o parte dintre cei prezenți la momentul rostirii cuvintelor Sale „până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9, 1b), dar, noi trăim din preaplinul de putere al Împărăției și tot ne este frică de moarte, fiindcă am asumat idoli în locul crucii şi ne-am afundat în canoanele unei pocăințe fixiste și adormite în percepte fără nutrienți duhovnicești! Doar Crucea ne stă mărturie a Iubirii răstignite! La drept vorbind, sfânta Înviere a Domnului să o slăvim, pentru că Sfânta Cruce este Altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul Iisus Hristos, este lemnul neputrezicios pe care Dumnezeu l-a ales, ca pe el să-Şi verse sângele pentru mântuirea noastră şi numai în acest fel, înţelegem că Dumnezeu ne îndeamnă să rostim: «Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim», pentru a trăi smeriţi şi împlinitori cu Domnul!
,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmele Mie”!
Privită îndeaproape, Crucea mai înseamnă şi lemnul care «a spălat» greşeala lui Adam, iar, dacă strămoşul nostru a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi a primit moartea păcatului, Mântuitorul Iisus Hristos S-a răstignit pe acest lemn binecuvântat şi ne-a vindecat de boala păcatului, de suferinţa noastră, ne-a scos din osânda veşnică a iadului şi ne-a ridicat, pentru că atunci când l-a izgonit pe Adam din rai, i-a promis că va trimite izbăvitori, va trimite pe acela Care Se va naşte din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu! Vedem, prin urmare, cât de strâns legate sunt Crucea şi Învierea Domnului, reprezentând cele două ipostaze ale tainei mântuirii. Deci, Sfânta Cruce a devenit instrumentul mântuirii noastre, ca un izvor de bucurie ce se revarsă peste toată lumea, peste toţi cei care au acceptat să recunoască în Cruce instrumentul mântuirii lor, ca să putem spune, prin cântare: «Bucură-te, Cruce, singură nădejde», astfel că simbolul, prin excelenţă, al creştinismului, Crucea, să fie semnul sacrificiului suprem. Aşadar, Sfânta Cruce, am putea spune că este «drapelul» nostru, stindardul nostru, este puterea Lui Dumnezeu care se revarsă asupra întregului neam omenesc! Acest lemn pe care Domnul l-a sfinţit şi l-a binecuvântat, ne-a fost dat nouă! De aceea spunem: Doamne, «armă» asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă! Pentru noi, creştinii, Crucea este biruinţă, e Puterea Lui Dumnezeu! Credincioşii noştri privesc întotdeauna cu ochii îndreptaţi şi larg deschişi spre Crucea Mântuitorului Hristos şi merg înainte ca să primească Împărăţia cerului! Deci, ori de câte ori ne închinăm, ne rugăm şi mărturisim răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos şi Învierea Lui! Căci, atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu i-a dat acestuia suflare de viaţă, un suflet nemuritor înzestrat cu liber arbitru, cu libertate de mişcare şi de gândire, fiindcă Dumnezeu a vrut ca omul să-L poată iubi pe Dumnezeu în mod liber. Din păcate, foarte repede, omul şi-a întrebuinţat prost libertatea cu care a fost înzestrat, că în loc să o folosească pentru a răspunde Tatălui ceresc cu iubire la iubirea Lui, el s-a împotrivit lui Dumnezeu, nu a ascultat de El, săvârşind un act de mândrie. Şi cum omenirea nu este o adunătură de indivizi, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, după chipul Preasfintei Treimi, lumea întreagă este în plan natural, datorită acestei creări a sa după chipul lui Dumnezeu, un ansamblu de fiinţe solidare; omenirea întreagă care a existat de-a lungul timpurilor, de la origini, şi care va exista până la sfârşitul lumii, nu este doar o infinitate de indivizi izolaţi, fiindcă a fost creată după chipul lui Dumnezeu, ci alcătuieşte deja un trup viu, iar, Sfinţii Părinţi numesc omenirea întreagă, pur şi simplu un…Adam colectiv! Ca să înţelegem lucrul acesta, trebuie să ieşim din autonomia existenţei noastre omeneşti, să luăm în calcul prezenţa şi existenţa lui Dumnezeu şi, în plus, putem afla cu mult discernământ ceea ce reprezintă Dumnezeu înainte de această lume sau după această lume şi ceea ce reprezintă existenţa dincolo de limitele care ne sunt nouă accesibile, dincolo de lumea aceasta marcată de atâtea ispite ademenitoare, în care Dumnezeu ne îndeamnă să rostim: «Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim», pentru a trăi smeriţi şi împlinitori cu Domnul!
Căci, cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”!
În concluzie, despre Cruce se vorbește deseori în textele Noului Testament, iar, Hristos Însuși este Cel care încurajează conversațiile care au la bază acest subiect, uneori spre nedumerirea ucenicilor Săi, care nu Îl înțeleg întotdeauna, însă, dorind să nu risipească timp și energie cu cei care nu merită și făcând chiar dovada calității de bun pedagog, Domnul îi cheamă la Sine pe ucenici, alături de mulțimea setoasă, spre a-i îndrepta spre luarea crucii, atunci când spune fără ezitare: ,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Privit cu luare aminte, îndemnul conține trei termeni cheie: «oricine», «crucea» și «urmarea», prin care Iisus Hristos arată că urmarea se adresează tuturor celor dorinici şi că nu e ceva impus, ci, ține de alegerea voluntară a fiecărui om. Căci, Dumnezeu respectă cu sfinţenie libertatea creației Sale, iar, «cheia» acestei urmări o reprezintă Crucea! Se cunoaşte că la vremea aceea, crucea era un instrument de tortură, dar, prin jertfa Sa, Domnul o transformă în lemnul vieții și ne-o oferă ca armă biruitoare împotriva puterilor potrivnice. În același timp, într-o lume în care ea s-a transformat într-o podoabă a cărei etalare duce, puțin câte puțin, la desacralizarea omului, cel puțin în concepția generală, a sensurilor metafizice ale ei, această invitație vine să ne ajute ca să o privim ca pe un fenomen complex și ca un element definitoriu al mântuirii. Crucea Sfântă devine Cruce a lui Hristos abia atunci când e înțeleasă în logica Sa și împreună cu El, pentru că altfel, e doar un instrument de tortură ce împovărează parcursuri biografice efemere! Totodată, Domnul arată că sufletul e pe primul plan și că salvarea lui e lucrul cel mai important pentru viața creștinului, când spune: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”, deci, o atenţionare sublimă care ne demonstrează că înaintea lui Dumnezeu, nimic nu preţuieşte mai mult decât un suflet omului! Deci, asumarea Crucii și urmarea Lui Hristos reprezintă forme de punere în valoare a calităților sufletului omului, iar, a-L urma pe Domnul reprezintă, așa cum am mai afirmat anterior, o garanție că Fiul Lui Dumnezeu Tatăl ne cheamă să parcurgem cărări pe care El ne ferește de pericole și de primejdii! De aceea, depinde de noi dacă ne asumăm Crucea Lui Hristos și o transformăm în instrumentul biruinței prin care Dumnezeu ne îndeamnă să rostim: «Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim», pentru a trăi smeriţi şi împlinitori cu Domnul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
