La Bocca del Rio, adică Gura Râului, în acest peisaj geografic, spiritual și afectiv, se țineau ședințele literare agrementate muzical de renumitul violonist Mihai Constantinescu (1926-1987), de talie europeană, remarcat și îndrumat chiar de George Enescu. Și el, și soția lui, pianistă, profesori universitari la Conservatorul “Gheorghe Dima” din Cluj erau veniți în refugiu la Sibiu și Gura Râului. Mihai Constantinescu s-a afirmat și ca poet, publicând trei volume de versuri. Afinitatea dintre muzică și poezie a generat prietenia dintre Blaga și violonistul Mihai Constantinescu, care a locuit trei ani în casa lui Blaga.
Lucian Blaga, la cenacluri literare, le citea din tragedia ,,Faust” pe măsură ce era tradusă și din poeziile sale.
Blaga avea în proiect să facă din Gura Râului ,,un Văleni de Munte al Transilvaniei”. Tot în această localitate de munte a avut loc, pe 5 ianuarie 1951, nunta lui Dorli Blaga, fiica, cu matematicianul Mihai Gavrilă, nași fiind familiile Viorica și Cornel Manta, Elena și Leon Daniello.
Atât corespondența lui Blaga cu muza sa, Elena Daniello, și cu familia Manta (Viorica, Cornel și Marioara) cât și însemnările despre filosoful poet prezentate în cartea cu titlul “Plin mi-e sufletul de tine, plin”, “Scrisori către Elena Daniello” au o însemnată valoare literară.
Să ne reamintim că în deceniul 1950-1960, la îndemnul familiei Leon și Elena Daniello, Blaga a tradus tragedia ,,Faust ” de Goethe, “Natan înțeleptul ” de Lessing, la care se adaugă valoroasele traduceri “Din lirica universalâ” (1957) și “Din lirica engleză” (1958). Tot la îndemnul muzei sale, a scris romanul “Luntrea lui Caron”, în prima formă cu titlul “Robie pământească, robie cerească”. De asemenea, “Epoca Helenistă” (Bazil Gruia) a fost cea mai bogată în versificație, “un adevărat torent creator” (Elena Daniello). Prin urmare, ultimii zece ani din viaţa lui Blaga reprezintă o perioadă deosebit de fecundă în planul creației, atât în extindere cît și în calitate.
Din această valoroasă carte aflăm prețioase informații despre geneza unor poezii. Asupra genezei poeziei ,,Bocca del Rio”, denumirea italiană a toponimului Gura Râului, nu mai insistăm. Poeziile “Elegia plopilor” și “Andante” au fost scrise după ce au fost tăiați cei cinci plopi din curtea familiei Leon și Elena Daniello, ca urmare a reclamației unui vecin.
Poezia ,,Grădiște”, care începe cu celebrul vers “Sunt ostenit ca drumul și uscat ca praful” a fost scrisă după întoarcerea din excursia condusă de Constantin Daicoviciu, rectorul Universității din Cluj, alintat Daicu, în 1957, la cetățile dace de la Costești și Grădiște. Blaga îi mai spunea și Dacoviciu pentru preocupările sale arheologice legate de cultura și civilizația dacilor.
Poezia ,,Risipei se dedă florarul”, una dintre cele mai populare creații ale poetului, scrisă în 1951, luna mai, după o plimbare în Grădina Botanică din Cluj, în compania Elenei Daniello, Vioricăi Manta și a doctoriței Livia Armeanu. ,,Arheologie” a fost scrisă după ce Blaga, Elena Daniello, Viorica Manta și Livia Armeanu au vizitat Muzeul de Arheologie condus de Constantin Daicoviciu. După o informație a Vioricăi Manta, poezia “Vara Sfântului Mihai” a fost scrisă după o vizită făcută de poet, în compania Elenei Daniello, la Sibiu, pe 8.XI.1954.
Grădina familiei Leon și Elena Daniello, locul de întâlnire a poetului cu muza sa, ,,grădina dintre ziduri” a Marioarei Manta de la Gura Râului și grădina unde Blaga și-a construit o cabană numită Eutopia, toate acestea l-au inspirat în scrierea poeziei “Solstițiul grădinilor” din volumul ,,Cântecul focului”.
Având unele rezerve asupra întâlnirilor în grădina Elenei Daniello, cât mai discret, pentru a nu pătrunde în gura lumii, muza lui l-a rugat pe poet să aibă în buzunare plicuri cu semințe care trebuie “însămânțate”. “În copilărie, spune Blaga, unchiul meu, preotul Ion Bena din Pianul de Jos, ne punea pe mine și pe văru-meu, Cornel Bena, să intrăm cu picioarele goale în cada de grâu proaspăt treierat, pentru a vedea dacă boabele sunt uscate sau încă umede și trebuie vânturate…”.
Plecând de la aceste elemente cvasiexterioare, Blaga a creat capodopera ,,Mirabila sămânță”. Scrisă în 1960, este un adevărat imn adus vieții: ,,Mă rogi c-un surâs și cu dulce cuvânt/rost să fac de semințe, de rarele,/pentru Eutopia, mândra grădină,/în preajma căreia fulgere rodnice joacă/să-nalțe tăcutele seve-n lumină.”
Săptămânal traducea câte un capitol din tragedia ,,Faust”pe care îl citea în cenaclu sâmbătă seara. Lectura se termina de fiecare dată cu o friptură stropită cu vin “de soi cald de Aiud”. Așa se explică geneza poeziei “Ulciorul”: “Se face că torn, alte dăți, în ulcior/tomnaticul soare prin teascuri trecut,/curgător aur crud,/vin de piatră, soi cald de Aiud”.
După ce s-a tipărit ,,Faust”, în 1955, cu o prefață de Tudor Vianu, a dat fiecăruia din cei apropiați câte un exemplar. Iată dedicația pe cartea dată Liviei Armeanu, care l-a cunoscut pe Blaga încă din școala primară: “Pentru Livia, prietena poeziei, de la un prieten care o prețuiește așa de mult”, Lucian.
O plimbare prin pădurea de la Mănăștur cu Elena Daniello, unde erau multe brânduși, floarea care l-a impresionat în mod deosebit, l-a inspirat pe poet în minunata poezie ,,Poveste”.
Când Blaga venea în vizită, în curtea profesorului Leon Daniello, stăteau pe bancă împreună cu Elena și Livia Armeanu. Odată, când vorbea Elena, Lucian i-a atras atenția Liviei să asculte vocea greierilor cum se îmbină cu cea a Elenei. Blaga admira mult greierii încă din Portugalia, când era diplomat. Acest moment l-a inspirit pe poet în poezia “Greerușa” (sic) “Greierușa”.
Când Cornelia Blaga o întâlnea pe Elena Daniello, îi spunea “Greierușa”, un hipocoristic, adică un cuvânt de alintare. Este primul poem dedicat Elenei, scris în 1951, iar ultimul este ,,Pădureanca”, scris în 1960. Poemul ,,Pădureanca” este cel mai lung, conține 204 versuri și este inspirat din povestirea unor fapte din copilăria iubitei sale, Elena. Și în prezent acest poem este inedit.
Geneza poeziei ,,Fântânile”, apărută în prima formă cu titlul ,,Sapă, frate, sapă,sapă” este legată de ploile torențiale din august 1952 care au provocat inundații în Cluj. Observând cum Elena Daniello se luptă cu apa din pivniță, a scris această poezie. În amintirea lui Nelu Armeanu, soțul Liviei, trecut în veșnicie, a scris poeziile: “Drumul lor”, “De profundis” și “Cuib de rândunică”.
Lucian Blaga a lăsat și unele însemnări despre creația sa poetică: “Glas de seară”, “Greierușa”, “Zodia cumpenei”, “Cântec sub stele” etc.
Venită dint-un concediu, Blaga i-a adus Elenei poezia ,,Glas de seară.”
,,În stări de exuberanță și turmentare, gândul neființei este suportabil. El nu mă atinge decât cu melancolii de natură lirică, stinse ca subt surdină. În asemenea melancolii dau relief înseși stărilor mele de beatitudine…, mă închipui sub zarea de la miazăzi, în căsuța de la Căpâlna. Văd în închipuire ușa deschisă spre pridvor. Și încep jocul cu gândul morții. Câteva strofe se încheagă degrabă în cugetul și în inima mea.”
Aceste însemnări sunt legate de poezia ,,Glas de seară”, primită de Elena Daniello când a venit din concediu. În ultima strofă a poeziei ,,Glas de seară”, poetul are conștiința valorii sale și dă expresie gândului nemuririi: ,,Cuvânt încearc-a se rosti,/Veni-va zi!/ Veni-va zi!/Înmormântat în asta stea,/în nopți voi lumina cu ea.”
Pentru că lui Blaga i-a plăcut mult poezia poetului austriac Rainer Maria Rilke (pe numele adevărat René Maria Rilke 1875-1926) și a tradus din poeziile sale, redăm următoarele versuri: ,,Mare e moartea /peste măsură./ Suntem ai ei/ cu râsul în gură./ Când,/ arzătoare viața/ ne-o credem în toi,/ moartea în miezul ființei,/ plânge în noi.”
Traducând din literatura universală, Lucian Blaga s-a familiarizat cu tendințe ale liricii universale receptate în poezia sa.
La o discuție cu Bazil Gruia, venind vorba despre celebrul vers ,,Lucian Blaga e mut ca o lebădă”, poetul, după ce i-a spus că nici Einstein n-a vorbit până la 3 ani, a continuat: “Nu bănuiam însă când l-am scris că peste ani va mai primi o semnificație. Acum chiar că sunt mut! a adăugat în glumă.” Blaga făcea aluzie la faptul că nu i se permitea să mai publice. ,,Să se mai spună că poeții n-au al VI-lea simț, cel premonitor.” Cu alte cuvinte, acel vers reprezintă o premoniție. Elena Daniello a notat mențiunea: “La poeziile noastre le spuneam “Euforion”, considerându-le copiii noștri. Aprobă (Blaga) și afirmă că Euforionii sunt copiii noștri. “Euphorion” era fiul Elenei și a lui Faust, din capodopera lui Goethe.
În ,,Itinerar critic”, volumul V, Editura Eminescu, București, 1989, în articolul “Portretul lui Lucian Blaga”, Șerban Cioculescu amintește despre cei doi exegeți ai operei poetului, Vasile Băncilă, autorul opului “Lucian Blaga, energie românească” (1938) și despre I. Oprișan, “Lucian Blaga printre contemporani”, dialoguri adnotate, Editura Minerva, București, 1987. Într-o convorbire, I. Oprișan dă explicații privind legenda premiului Nobel ce i-ar fi fost refuzat lui Blaga, în 1956, în favoarea poetului spaniol Juan Ramón Jiménez: ,,Vreau să fac o mărturisire asupra unui lucru, pe care nu l-am comunicat nimănui. Eu am scris Academiei Suedeze și am rugat să mi se transmit în copii eventuale documente aflate în dosarul Blaga pentru premiul Nobel. Mi s-a răspuns că nu există niciun dosar Blaga în arhiva premiilor Nobel”. În încheiere, Șerban Cioculescu afirmă: ,,Merita, desigur, Blaga, această distincție, nu mai încape îndoială!”
Poezia ,,Catren” aflată în mottoul prezentului eseu a fost dedicată fiicei Elenei, Dr. Helena-Rodica Daniello.
Aceste scrisori și însemnări prezentate în cartea ,,Plin mi-e sufletul meu de tine, plin”. “Scrisori către Elena Daniello” au o dublă însemnătate. În primul rând contribuie la îmbogățirea biobibliografiei, prin relevarea unor aspecte inedite ale vieții și creației lui Lucian Blaga, în al doilea rând, este reliefată puternica personalitate a Elenei Daniello, sensibilă, talentată, cu un orizont de cultură, cu o rară devoțiune apărută în viața sentimentală a poetului filosof la momentul oportun, când acesta trecea prin cele mai grele momente din viața sa, în timpul instaurării și consolidării regimului comunist.
D.I.Suchianu, autorul permanent al cronicii ,,Actualități culturale europene” din ,,Revista Fundațiilor Regale”, aflat la Sibiu, când trecea prin Dumbravă, cineva i-a zis: ,,Pe aici se plimba Lucian Blaga de mână cu Dumnezeu”. I.D. Suchianu i-a răspuns: ,,Dumnezeu e mândru că se plimba de mână cu Lucian Blaga.”
Constantin E. Ungureanu
