Una dintre cele mai prolifice poetese actuale, în ciuda discreției cu care se afișează în public, Minerva Chira (autoare a șaisprezece volume de versuri, de la Manual de târâre, 1992, la Corabia nu poartă de nimeni, 2017) impune în peisajul actual o personalitate duală, în felul său, care își decantează trăirile dramatice cu o asumare a condiției singurătății într-o lume agresivă, devastatoare, cum puțini alții o fac, lume în care nu ține în nici un fel să se implice: „N-am ce face/ cu ziua de azi/ Trecere prin urechile acului/ Nu mi-o doresc/ nici pe cea de mâine/ În orice moment/ gata pentru explozie/ N-am folosit-o/ nici pe cea de ieri/ Punțile surpate/ își exprimă recunoștința” (Punțile surpate), trăind retrasă într-un sat de munte de pe valea Crisului Repede („Codrul împovărat de rouă/ Cerbii pasc incendiate pajiști/ Crișul Repede sufocat/ de coroana voievodului /…/ care sfânt plânge/ cu această înserare” – Cheia de nea), învățătoarea din munți, cum o numește Ana Blandiana într-un cuvânt de introducere (Bună vestire) la antologia ce-i cuprinde întreaga creație: Opera poetică, vol.I-II. (Editura Casa Cărții de știință, Cluj Napoca, 2018), asupra căreia se pronunță cu claritatea unui verdict definitor: „poeme în care disperarea, spaima și dezgustul capătă o intensitate care le face scânteietoare și le înalță în spațiul privilegiat, în care orice stare de spirit devine poezie”, poeta însăși reflectând asupra propriei ființări: „Sunt floarea sau grădina?/ Suflet risipit peste tot –/ leagănă ramuri, alintă unde/ În cămașă din aripi de fluturi/ alături de nimeni tulburând cărări/ ca-ntr-o urmărire de noapte” (Cu măreția sângelui).
Locuirea în acel sat, de fapt locul natal, nu este însă o izolare, ci o retragere, cum spuneam, din vâltoarea diurnului citadin, pentru a se confunda cu ținutul din care își dobândește temeiurile poeziei: „Citesc vântul scris/ cu frunza și aripa,/ cu tunetul și viscolul/ fulgerul și clopotul/ Rămân cu fața spre cer/ limpezită de iarbă/ Învăluie oboseală/ de lumânare/ Munții ce înconjoară/ satul Negreni așezat/ în valea Crișului Repede/ se contractă/ Ce frig!/ Sunt cu o palmă/ mai înalți decât mine” (Vale). Aici își află temele și motivele dominante ale primului volum, evocându-și părinții (cu suferințele provocate de neajunsurile războiului și de după), evocându-și anii copilăriei („Zâna ce mă locuia/ Copilăria luminată”),cu tristețile care i-au marcat evoluția („Lacrima aceea/ m-a preschimbat/ în floare” – Lacrima aceea), cu dramatismul existențial din anii trecutului („Zeii scutură/ grădini/ Totul e moarte/ și nuntă/ Luna cântă/ la harfa/ de nea/ Se aude/ cum plânge/ cel singur – /nu ca și ceilalți/ Beteala/ a saturat ochiul/ până la vis/ Din răni/ curge cerul/ Nu mai știu – /sunt învins/ sau învingător?” – Curge cerul). Totul, sentimente și trăiri afective, se translează într-o poezie cu metafore puternice, cu un verb sacadat adesea, și tăios, expresiv în plasticitatea expresiei crude, având o emoție cenzurată și o puternică nostalgie submersivă pentru spațiile largi, de zbor spre alte ținuturi ale singurătății, care va constitui în timp substanța volumelor de impresii și destăinuiri, de trăiri lăuntrice în atmosfera unor realități exotice, mereu în căutare de sine („Speriat sufletul se îndepărtează/ ca pentru totdeauna/ Din fiecare evadare/ se întoarce stângaci, cu teamă/ parcă ar fi valul auros/ în rotiri din jurul unei turle închipuite/ Aude izbiturile cozilor –/ tigrii țâșnesc din mine/ apoi se întorc asupra mea” – Adresa greșită).
Spuneam că teme și motive din primul volum sunt reluate în următoarele două, chiar și în toate celelalte, însă în alt mod, de fiecare dată. Singurătatea pe care o poetizează mai la-nceput („Singurătatea se târăște/ printre ulcioare cu apă ostenită/ Nici o deosebire/ între urâtul din zi/ și cel din noapte” – De mână cu Soare-Apune), primește în timp rezonanțele unei introspecții („Uneori mă ascund de mine,/ câteodată mi-e dor să mă întâlnesc” – Clopotul tras pentru mama), ale unei căutări de sine în tocmai aspirației de identificare cu firea însăși, ea putând rezona astfel cu singurătatea tăcerilor esențiale ale universului:
„Mi-ar plăcea să trăiesc în ape
să fiu Apa (…)
Aș învăța limba vietăților din ele (…)
aș fi chiar apa străvezie din munți (…)
să aprindem lumini în castelele adâncului”
(Bruxelles).
Își descoperă vocația căutărilor de sine în lungi, repetate călătorii pe meridianele Terrei, voiajând cu voluptatea descoperirii sensurilor existențiale ale omenirii în istorii ale trecutului și ale prezentului, ale atâtor locuri ce echivalează cu tot atâtea chemări spre necunoscut, din Albania până în Insula Madeira, din Slovacia în Mexic, sau până în Cambodgia și în Mongolia, în Myanmar și Lituania, în Bhutan sau Rusia ș.a., într-un itinerar poetic tulburător prin notația nu atât a impresiilor, căci nu scrie reportaje și nici nu încearcă picturi de peisaje, ci mult mai mult. Al. Cistelecan observă cu îndreptățire: „Minerva Chira e un explorator neobosit de spații exotice. Turismul ei frenetic are tot timpul condiție inițiatică și așa și e transpus în poeme: ca expediții revelatorii și ca exerciții de inițiere” (Cuvânt înainte la volumul Drumul pe sub pământ duce în cer?). Pretutindeni își poartă pașii aceleiași singurătăți („Când ești singur dai satisfacție/ gândurilor care distrug/ înaintez parc-aș urca” – Mănăstire), dar nu ca o exilată ci mereu ca o solitară prezență, ea însăși exotică în raport cu fiecare context real în care pătrunde căutându-și prezența definitorie. E reflexivă de regulă, alternând stările de grație în mereu altă și altă ambianță, poetizând momentul propriilor trăiri:
„Seară de miere în orașul roman
cu numele volburei
Bolți dăinuiau peste noi
Înnobilată de tăcere
ai reușit să mă salvezi de mine
Nu voi mai pune mirodenii în cenușă
Cădeau aripi albe în preajma Capitoliului
Închisorile mele nu făceau grațieri
Clopote erau trase în nori supuși de tine
deasupra mozaicului «Diana în baina nimfelor»
Aceeași psalmi m-au scos
de pe fundul Atlanticului
redându-mă valurilor
Cu emoții de orgă mă zideau
Fără liant
Pălmuiri
Plecau nealungate, reveneau nechemate
Înfiază-mă, strigam desprinsă din fortăreață
Nu vreau să fiu învingătoare”
(Volubilis).
Surprinzătoare, poate părea, acea stare de acasă a sa pretutindeni unde se află, parcă ducând cu sine ceva din neliniștile ținuturilor natale. În această simbioză, sentimentul finitudinii alunecă aproape tragic pe coordonata depresivă a gândului morții. Nu e totuși o obsesie a vulnerabilității existențiale, ci mai degrabă o trăire a disoluției inevitabile într-un univers al cosmicității: „Suflare de negură/ momentul când încep să dispar/ Morțile mele sunt binefăcătoare/ Cea mai frumoasă stare e cea în care/ durerea se retrage lăsându-mă răvășită/ Parcă aș fi în trecere prin lăcrămarea lunii” (Steaua ta). Stampele sale lirice nu au nimic în comun cu reportajele lirice ale unor obișnuite jurnale de călătorie datorate diverșilor poeți călători pe meridianele lumii, nu avem picturi ale peisajelor, ci răscoliri ale sinelui în poezii de notație, în fulgurații ale gândurilor, ale stărilor provocate de întâlnirea cu necunoscutul dinafară și dinlăuntrul sinelui („ca și cum ai jefui pe cineva de soarele dinăuntru”). Gesturile sunt grațioase („În castelul cărei flori/ vom înnopta?”) iar biografia sa poetică se sintetizează în aceste două versuri metaforice:„Eu n-am fugit niciodată de valuri/ Nici nu m-am aruncat în ele” (Valuri). Departe de a fi o ființă retractilă, Minerva Chira are bucuria unor dialoguri de intimitate cu o lume aleasă dintr-un anturaj elevat. Corespondența cu Ana Blandiana, Constanța Buzea, Ileana Mălăncioiu, Al. Cistelecan, autografele elogioase primite din partea unor ca: Dumitru Chioaru, Miron Kiropol, Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Bădescu și atâția alții încă, atașate într-un corpus documentar la finele ediției de Opere complete, stau mărturie unei autentice prezențe sociale de un rafinament aparte.
Constantin Cubleșan
