Să postim de dragul Mirelui – Predică la Duminica Lăsatului sec de brânză

191

PopaCă de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi nu fiţi trişti sau făţarnici; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatăl tău care este în ascuns, Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Suntem la începutul Postului Mare. Biserica ne invită încă o dată să intrăm pe calea cea strâmtă, dar atât de frumoasă şi înaltă, a înfrânării chiar de la lucrurile pământeşti îngăduite, spre a dobândi mai deplin pe Hristos şi harul Său. În lumea noastră materialistă şi atât de înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu mai prea are trecere. E adevărat că e la modă în unele cercuri un anumit fel de ,,post” din motive de păstrare a sănătăţii. Orientat însă numai spre un scop trupesc, acest fel de ..post” nu are nimic de-a face cu postul creştin. Iar atunci când ,,postul” sau mai degrabă ,,alimentaţia naturistă” are la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o cumplită rătăcire, a lepădării credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a decăderii în idolatrie. Din nefericire, chiar foarte mulţi dintre cei care se consideră ,,credincioşi” –ba chiar credincioşi ,,ortodocşi”- nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Astfel, chiar o bună parte dintre cei care ţin să se apropie de Sfintele Taine nu postesc din Postul Mare decât cel mult două săptămâni, adică cea de la începutul şi cea de la sfârşitul Postului ( Săptămâna Mare). Ba mulţi încearcă să-şi justifice ,,biblic” indolenţa în ce priveşte ţinerea postului. Adeseori auzi o justificare cu acest cuvânt al Mântuitorului: ,,Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” Este, oare, aceasta o afirmaţie a Domnului împotriva postului? Nicidecum! A o cita ca temei pentru neînfrânarea pântecului înseamnă a păcătui în modul cel mai grav împotriva Sfintei Scripturi, de fapt împotriva lui Hristos Însuşi. Însăşi Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul nici nu se gândeşte să pună în discuţie postul şi valoarea lui spirituală. Dimpotrivă, el rânduieşte postul printre ,,faptele dreptăţii” (Matei 6,1), alături de milostenie şi de rugăciune. Sfânta Evanghelie ne spune că El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile( Matei 4,2;Luca 4,2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”. Iar despre Sfinţii Apostoli aflăm că posteau( Fapte 13,2;14, 23). Sfântul Apostol Pavel, care amintesc ,,posturile” printre mijloacele sale de a-l sluji lui Hristos, arată şi de ce îi este necesar postul când zice: ,,Îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”. Şi învaţă: ,,Vă îndrum, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe a închinarea voastră cea duhovnicească.”; şi: ,,Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi în beţii, nu în fapte de ruşine, nu în ceartă şi pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre fapte.” ( Rom. 13, 13-14). Aceste îndemnuri apostolice, sunt, de fapt, îndemnuri la post. Este clar că nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli n-au pus la îndoială necesitatea şi valoarea postului. Din cele mai vechi scrieri creştine aflăm că postul a devenit o instituţie chiar de la începutul Bisericii. Astfel, încă din Didahie, o scriere creştină venerabilă ( redactată în ultima parte a veacului) şi care poartă subtitlul de Învăţătură a Celor doisprezece Apostoli, aflăm despre postul săptămânal creştin de miercuri şi vineri. Didahia, de altfel, nu încearcă justificarea acestui post. Socotind necesitatea şi valoarea sa ca lucruri de sine înţeles. Ea atrage numai atenţia ca zilele de post ale creştinilor să fie deosebite de cele ale făţarnicilor.( adică ale iudeilor); ,,Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi însă, postiţi miercurea şi vinerea.” În Evanghelia de astăzi, nu postul îl pune în discuţie Mântuitorul, ci modul în care postesc făţarnicii şi motivaţia eronată a acestei fapte ,,de dreptate”. De aceea, El ne învaţă să săvârşim fapte bune în taină, în faţa lui Dumnezeu de la care vom şi primi răsplata. Astfel valoarea postului-a adevăratului post- este confirmată de Mântuitorul, şi încă în modul cel mai clar. Dar Sfintele Evanghelii ne dau o învăţătură şi mai înaltă despre post. O învăţătură fără precedent în Vechiul Testament sau în iudaismul precreştin. Este vorba despre un important cuvânt al Mântuitorului, în care postului i se dă o semnificaţie eshatologică. Iată textul respectiv: ,,Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan zicând: Pentru ce noi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola cu mirele şi cu nuntaşii este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învăţător şi Domn, îmbătaţi în prezenţa Lui, ucenicii uitaseră parcă tot ceea ce ţinea de rânduielile religioase obişnuite în lumea iudaică din care făceau parte. Era un timp unic, acea ,,puţină vreme” cât ucenicii au putut contempla în chip direct ,,slavă” Cuvântului făcut trup, ,,slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. Avea să vină însă vremea de întristare, prin plecarea Domnului de la ei. Când Sfinţii Evanghelişti puneau pe hârtie cuvintele citate mai sus-Mirele Hristos fusese deja luat şi ,,fiii nunţii” ( creştinii) se aflau deja priveghind şi postind de dorul şi în aşteptarea Mirelui. Astfel, întreg ,,timpul Bisericii”, până la revenirea Domnului în slavă, timp în care adevăraţii credincioşi suspină de dorul Mirelui, este pentru ei-şi va fi mereu-un timp în care postul îşi are rolul său, nu numai de înfrânare a trupului ci şi ca semn al aşteptării eshatologice. Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăţie. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea cel care posteşte post adevărat, adică cel ce posteşte din prea-plinul dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea ,,mai cu adevărat” cu Mirele Hristos., nu simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. Falşii postitori duc cu greu ,,zăduful zilei” şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însăşi ţi Se face hrană şi băutură şi odihnă? O iubitul meu frate, nu vrei şi tu să guşti din aceste cereşti bunătăţi şi din această fericire cu adevărat cerească?

Preot Iconom Stavrofor, Dumitru Dumitraşcu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here