1. Cartea de poveşti
2. Fundamentele deveninţei (trans)istorice
3. O culegere hasdeiană
4. Maestrul şi discipolii
5. O paradigmă frontieristă
6. Tabla cu învăţături
1. Cartea de poveşti
Andrei Breabăn mi-a fost recomandat de Aurel Ştefanachi. După părerea mea – şi am câţiva ani buni de cronică literară fie la Familia (Oradea), fie la Convorbiri literare (Iaşi), fie la Tribuna (Cluj), fie la „Contemporanul” ori la „Argeş”, „Confesiuni”, „Mozaic”, „Caietele Columna”, „Miracol de Brădiceni”, „Gorjeanul”, „Antimeridian/Postmeridian” ş.a.m.d., e un prozator adevărat.
Am sesizat că în ultima vreme câteva reviste pledează în termeni favorabili pentru literatura pentru copii. Au apărut, de asemenea, câteva tratate universitare dedicate acestui foarte important domeniu; printre acestea şi ale mele (vreo trei-patru – n.m., I.P.B.); deci ştiu ce rol joacă în educaţie/instrucţie „Cartea cu poveşti”.
Povestea, basmul, legenda, balada fantastică, povestea de aventuri/ călătorii în imaginarul unor lumi transcendente (istorice, dar şi transistorice – n.m., I.P.B.), genul epic, reprezentat de asemenea specii, îşi redescoperă tradiţia ezoterică/ exoterică prin adevărul ficţiunii şi al metaficţiunii, în condiţiile în care mitologia şi ritualurile iniţiatice / de consacrare erau, în incipitualitatea lor, o preliteratură, un limbaj, un cod, un pattern etc.
2. Fundamentele deveninţei (trans)istorice
În „Carte de poveşti. Regatul nemuririi”, Andrei Breabăn ilustrează naratologic zamolxianismul de ieri şi de azi, între adevăr şi legendă, între stilistica inteligibilă şi scenariul hermetic.
Bazinul indoeuropean, cel africoasiatic personantează dinspre adâncurile eului colectiv spre conştiinţa câte unui eu cu o pregnantă individualitate transscripturală şi dotat cu vocaţia reinventării trecutului, transmutat din fenomenologie în ontologie sincretică/ sinergică.
Fiindcă personalitatea lui Zalmoxis descinde din epoci imemoriabile, are rădăcini ce-şi trag seva din originile culturii şi civilizaţiei înaintate. Şi cum preşcolarii, şcolarii, elevii, de pe băncile şcolii, trebuie să-şi cunoască fundamentele deveninţeale (C. Noica = deveninţa este o devenire întru fiinţă), Andrei Breabăn – efervescent relector şi decodificator al moştenirilor întemeietoare (în «illo tempore», de regate, imperii, state, republici, uniuni etc.) şi-a propus să lanseze „la apă” „Regatul Nemuririi”: un regat hermeneutic (şi transhermeneutic totodată, cu proiectări futurologice, seducătoare şi impetuoase – n.m.) populat cu „entităţi” transreale ori chiar ireale datorită cărora „zeii nu mor niciodată”.
3. O culegere haisdeiană
O prefaţă la o asemenea carte îţi presară pe drumul documentării tot soiul de piedici, capcane, ipoteze, supoziţii, dezbateri, incertitudini, fantasme, ideolecte, socioprolegomene din pricina cărora (N. Stănescu: „pricina” este cauza tuturor „necuvintelor” – n.m., I.P.B.) povestitorul (şi poiestitorul în cazul lui Andrei Breabăn – n.m., I.P.B.) străbate ca un argonaut teritorii interzise, cu sufletul şi cu mintea în căutarea entelechiei / a energeiei care să atragă sensul şi inteligenţa înspre toate şi Tot.
Astfel, masiva culegere – una hasdeiană ori eminesciană – îşi înscrie demersul într-o zonă a redeschiderii absolutului sub zodia relativă a poveştii. Iar povestea-ca-atare e o «maşină a timpului» einsteniană care lovindu-se de stringuri reverberează în unde care reîntorcându-se în punctul de ivire îl refertilizează şi îl retransformă în „accent axiologic” (Lucian Blaga = Trilogia cunoaşterii).
4. Maestrul şi discipolii
Prin urmare, Andrei Breabăn şi-a organizat conţinutul cărţii în patru părţi: I. „Zalmoxis şi credinţa în nemurire”; II. „Legenda soarelui de andezit”; III. „Eroii daci şi legendele lor”; IV. „Munţii sacri ai dacilor”; V. „Enigme ale istoriei”; VI. „Zamolxianismul la români”.
Canonul distributiv e vădit transdisciplinar întrucât autorul îşi adapă inspiraţia / intuiţia / scriitura acţională, parţial reinaugurală, din antropologie, etnografie, etnologie, folclorologie, istoria religiilor, semiologie, filosofia imaginarului ş.a.m.d.
Îl caracterizează dezinvoltura, accesibilitatea tratării, credinţa că ceea ce face slujeşte patriei sale şi mulţimilor sale de fii şi de nepoţi care au din ce în ce mai mare nevoie de asemenea complementare instrumente de formare şi informare epistemologice, paidologice şi gnoseologice.
5. O paradigmă frontieristă
Cu enunţul / anunţul că-i dispreţuiesc pe criticii care resping asemenea excelente întreprinderi editoriale, să scot acum în evidenţă ce-ar putea învăţa tineretul cititor dintr-o „carte de poveşti” fie ea scrisă de Alex Gregora, Nicolae Al Lupului, Sabin Velican, Ion Popescu-Brădiceni, Petru Istrate, Aurel Ştefanachi, Antonie Dijmărescu, Grigore Haidău, Mircea Cărtărescu, Andrei Breabăn, Silviu Doinaş Popescu, Ion Căpruciu, Mircea Tomuş ş.a.
Păi, aş începe/ să începem cu: logica povestirii, arta compunerii, întreţeserea naraţiunii; aş continua cu: legile morfo-sintacticii, explorarea universaliilor translingvistice, resuscitarea toposurilor recurente în abordări poliedrice, reactualizarea motivelor şi temelor generale, (dar care periodic îşi suportă renuvelarea carnaţiei semantice, nucleele retorice vădindu-şi eternitatea nucleontică încă vie în incandescenţă vulcanică, magmatică).
Am să adaug: naturaleţea dialogului, prospeţimea atmosferei, creionarea credibilă a oricărui personaj fie el principal ori secundar, capacitatea dinamogenă a recurgerii la oralitatea esteticii populare/ somatice.
Şi n-aş încheia şi această transversalie fără a nu mă referi la omogenizarea unor substraturi reminiscente în curgătoare/ pe alocuri emoţionale/ fraze, paragrafe, „traduceri literal-orfice” ale unor paradigme metodologice: morală/etică, structurală, matriceală, ludică (ah, A. Einstein a descoperit celebra lui formulă (e = mc2, – n.m.) jucându-se cu fiul său cu un trenuleţ pe o minişină de cale ferată cu ministaţii şi minigări, sub un minicer cu mininori) cu un microsoare şi o microlună, într-un microunivers (ca replică a macrouniversului, desigur – n.m.), la îndemnul, pe patul de moarte, al bunului şi înţeleptului său Tată (deopotrivă în imanent şi în transcendent), în fine paradigme metamodelatoare, pragmatică, constructivistă etc.
6. Tabla cu învăţături
La frontiera dintre proză şi eseu, dintre artă şi ştiinţă, dintre hermeneutică şi aplicaţie compoziţională, Andrei Breabăn însumează un „Corpus” Hermetic de legende şi se ocupă cu acribie didactică şi desfătătoare (Roland Barthes: Plăcerea textului) de „explicarea lor” pe mai multe niveluri… transdisciplinare (Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea. Manifest).
Îndemânarea, talentul, orizontul transcultural / transreligios îi favorizează succesul scriitoricesc.
Iar calda-mi pledoarie se sprijină pe un ax central şi pe o piramidală edificare, cumva simfonică şi epopeică, cumva integrativă şi totalistă.
Aş vrea să citez, absolut aleatoriu, nişte pasaje ilustrative persintologic:
– „Uitaţi la osul ăsta din aur. Era jucăria lui preferată. Se juca cu ea seara înainte de culcare. S-o aşezaţi lângă vasul cu cenuşă să o aibă cu el când va ajunge acolo sus, la Zamolxis”;
– „În vremurile acelea Zamolxis venea des pe Pământ unde trăgea la Moş Timp, care de obicei se adăpostea în peştera unui munte, care străpungea norii cu înaltul lui. Un adevărat sanctuar sacru, care era plin de energie divină, numai bun de adăpost pentru zei. Cei doi bătrâni, cu toiag şi barbă albă, stăteau la taifas zile şi nopţi în şir, veghind cu privirile lor calde şi blânde pământurile dacilor care se aşterneau în vale.”
– „Legat de această peşteră, sunt multe mistere nedesluşite… O atmosferă de straniu şi fantastic… Un alt fenomen miraculos… Legenda se leagă de mitul Hecatonheirilor…”
– „Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării. De la picioarele stâncii curge un pârâiaş mic. Oamenii spun că sunt lacrimile Da(o)chiei, vărsate pentru durerea neamului ei, pentru sângele vărsat pentru apărarea patriei, păstrarea moşteniri primită de la străbuni”.
De altfel, Andrei Breabăn intervine el însuşi pe traseul derulării / elaborării cărţii cu elemente teoretice (ut theoria poiein) ca un documentarist / cercetător autentic, plin de profeţii şi ca un veritabil savant (vezi, de pildă, „Istoria Balaurului – Dragon” sau „Calendarul de Sărbătorile solare la daci” ori (reluate intensiv-extensiv – n.m., I.P.B.) din nou în „Sărbători solare moştenite de la daci”).
Ion Popescu-Brădiceni
