Reflecţii teologice – ,,Moartea lui Teodosie a fost o piatră de hotar în istorie: lumea romană nu a mai fost niciodată unită”!

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după ce am susţinut cu success teza de licenţă în Teologie cu tema: ,,TEODOSIE I CEL MARE, EDICTUL CUNCTOS POPULOSCREȘTINISMUL CA RELIGIE DE STAT ȘI PROPAGAREA LUI ÎN IMPERIU, având Coordonator științific: Pr. Conf. Univ. Dr. Marin Cojoc, mai întâi, aş dori să prezint personalitatea împăratului Teodosie I (379-395), supranumit la scurt timp după moarte „cel Mare”, care domină sfârşitul secolului al IV-lea, fiind considerat salvatorul Imperiului Roman din faţa invaziilor gote, dar şi restauratorul Ortodoxiei în Constantinopol şi în întreaga Asie Mică prin eliminarea definitivă a comunităţilor ariene. Deşi extrem de verosimilă, această afirmaţie conţine o mulţime de inexactităţi care îi compromit veridicitatea, motiv pentru care se impune analizarea contextului politic şi religios al urcării lui Teodosie pe tron şi a modului în care el gestionează problema goţilor. Orice expunere a domniei lui Teodosie, indiferent că se vrea sau nu savantă, va aminti întotdeauna de faimoasa bătălie de la Adrianopol şi de situaţia dezastruoasă în care se găsea Imperiul la venirea lui pe tron. Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atenţie deosebită, încât s-a putut spune despre el că “s-a ocupat mai mult de situaţia Bisericii decât de problemele Statului şi ale sale” (Sf. Ambrozie). Domnia lui Teodosie a însemnat şi revenirea la cârma Imperiului a împăraţilor ortodocşi, Teodosie fiind primul care a renunţat la titlul de pontifex Maximus, obligatoriu în titulatura unui împărat roman. Încă de la începutul domniei sale, alături de Gratian va încerca să apere adevărata credinţă ortodoxă, credinţa universală. Această atitudine este ilustrată printr-o opoziţie evidenţă faţa de diferitele “dizidente ariene”, sau faţă de donatişti, maniheeni, apolinaristi etc.. La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Damofilus (arian), iar conducătorul anomeilor, Eunomius, trăia la Calcedon, influenta arienilor fiind deosebit de puternică. După moartea Sfântului Vasile cel Mare (379), Sfântul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul şi populaţia capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde întemeiază biserica Învierii (Anastasis), în care pronunţa între 379-380 cunoscutele cuvântări împotriva anomeilor şi a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvântări Teologice, care vor provoca mari tulburări.1 Membrii tuturor acestor dizidente erau consideraţi drept “eretici” şi supuşi rigorilor legii. La 3 august 379, Gratian anulase deja măsurile luate la Sirmium cu un an mai înainte: el interzicea adunările ereticilor, nu le recunoaşte conducătorilor lor calitatea de clerici, această măsură vizându-i se pare în mod special pe donatişti. Câteva luni mai târziu, la 28 februarie 380, 1 Marcel Popa si Horia Matei, Mica enciclopedie de istorie universala, Editura Politica, Bucuresti, 1988, p. 64. 5 un edict promulgat de Teodosie I la Tesalonic, fără consultarea prealabilă a episcopilor, preciza criteriile care dădeau dreptul la titlul de “creştin al Bisericii universale”; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea acelaşi lucru ca dealtfel şi cel emis în iulie 381, după Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte menţionau cel puţin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creştină adevărată este cea care se acordă cu credinţa mărturisită la sinodul de la Niceea, fiind menţionat pe scurt şi conţinutul; erau citaţi şi episcopii consideraţi garanţi ai acestei credinţe.2 Deodată toţi dizidenţii se vedeau în postura de a fi consideraţi eretici, construirea de biserici le era interzisă, că dealtfel şi reuniunile liturgice, chiar şi în case particulare, iar clerul lor era alungat din capitală. Cu toate acestea în 386 un edict al lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate “drepturile sale” unei fracţiuni ariene: aici era desigur şi influenţa mamei sale Iustina. Acest edict era trecut şi în Codex Teodosianus, permiţând multor arieni să-şi păstreze bisericile din afara oraşelor. Aceasta constituia singura excepţie, în anii care au urmat Teodosie I luând măsuri drastice împotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept aşa cum avea Biserica Universalasi făceau obiectul mai multor interdicţii, cum ar fi interdicţia de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preoţi. Alţii cum ar fi maniheii, erau reprimaţi foarte dur, fiind privaţi chiar de o serie de drepturi civice, din 389 având şi interdictul de a mai locui la Roma. Sub incidenţa lipsirii de drepturi civile de genul de a lăsa testamente sau moşteniri, au fost arienii începând din anul 389.3 Dacă prin edictul de la Milan din 313, creştinismul devenea numai o religie licita, alături de alte culte păgâne, acum se făcea un pas înainte, decisiv, prin care Ortodoxia era declarată singura credinţă permisă în Imperiu: în edictele date acum se făcea o distincţie clară între catolicus şi ereticus, primul termen desemnându-i pe ortodocşi, adepţi ai hotărârilor Sinodului de la Niceea, iar al doilea pe toţi partizanii celorlalte culte religioase. Păgânii erau consideraţi o categorie aparte. Drept urmare nu era permisă decât existenţa Bisericii Catolice. Prin decretul lui Teodosie din 28 februarie 380, se adăugă termenului catolicus, care însemna universal, adică Biserica 2 Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976, p. 68. 3 Pr. Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 , p. 53. 6 universală, spre deosebire de secte aşa cum precizase pentru prima oară Sfântul Ignatie al Antiohiei, şi semnificaţia de ortodox, drept credincios.4
Viața Împăratului Teodosie cel Mare (numele roman fiind Flavius Theodosius) s-a născut pe 11 ianuarie 347 la Cauca în nord-vestul provinciei romane Hispania (azi Coca, în Spania). Era fiul generalului Flavius Theodosius cel Bătrân, mama sa numindu-se Thermantia; ambii săi părinți erau creștini ortodocși.5 S-a căsătorit cu Aelia Flacilla, de la care a avut doi fii, Arcadie și Honorius (urmașii săi la tron), și o fiică, Pulcheria. Soția sa, Aelia Flacilla (cunoscută și ca Placilla sau Plachilla), este prăznuită că sfântă pe data de 14 septembrie. Atât Aelia, cât și fiica sa Pulcheria au murit în anul în 385. Mai târziu, Teodosiu s-a căsătorit cu Galla, fiica împăratului Valentinian I, cu care a avut o fiică, Galla Placidia, viitoarea mamă a împăratului Valentinian al III-lea. Mergând pe urmele tatălui său, Teodosie îmbrățișează și el cariera militară, ajungând la demnitatea de dux în provincia Moesia superioară în anul 374, după ce se distinsese în bătăliile purtate împotriva sarmaților la Dunărea de Jos. 6 La scurt timp însă, datorită faptului că tatăl său (generalul roman Flavius Theodosius cel Bătrân) căzuse în dizgrație și fusese executat la ordinul împăratului Valentinian I, Teodosie s-a retras la moșiile sale în Spania (în 376), aparent temându-se de persecuțiile împăratului din cauza legăturilor sale de familie. Dar reputația sa din domeniul militar nu a fost uitată, și după moartea lui Valentinian I, urmașii acestuia, co-împărații Valentinian al II-lea și Grațian, l-au rechemat pe Teodosie, încredințându-i comanda unei noi campanii împotriva sarmaților. După o serie de victorii, Teodosie a câștigat rangul de magister militum per Illyricum, iar în anul 378 împăratul Grațian l-a desemnat drept co-împărat (Augustus) pentru partea de răsărit a imperiului roman, după ce fostul co-împărat Valens fusese ucis de către goți în bătălia de la Adrianopol. Spirit energic și autoritar, Teodosiu a întreprins o serie de măsuri vizând întărirea capacității de apărare a imperiului, efectuând o serie de reforme în domeniul dreptului, fiscalității și finanțelor, și acceptând un număr sporit de contingente „barbare” în armată. După lupte grele cu vizigoții, care ocupaseră o parte din peninsula balcanică, Teodosie a ajuns la o înțelegere cu 5 Marcel Popa si Horia Matei, Mica enciclopedie de istorie universala, Editura Politica, Bucuresti, 1988, p. 63. 6 Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976, p. 62. 8 aceștia, semnându-se un tratat de pace în 382, prin care îi stabilește că federați în provincia Tracia, între Balcani și Dunăre. După aceasta, Teodosie a trebuit să-i vină în ajutor Valentinian al II-lea (co-împărat în părțile apusene ale imperiului roman), împotriva uzurpatorului Clemens Maximus. Oștile lui Teodosie l-au învins pe Maximus în 388, acesta fiind executat. Ulterior, după moartea lui Valentinian al II-lea în 392, Teodosie rămâne conducător al Imperiului Roman ca împărat unic – el a fost ultimul împărat roman în acest sens (al imperiului unic). I s-a opus însă Arbogast, comandantul armatelor romane din apus (magister militum), care l-a ales pe Flavius Eugenius, un fost profesor de retorică și un păgân, ca împărat al occidentului. Teodosie a condus personal campania împotriva uzurpatorului Eugenius, campanie care a culminat cu bătălia de la râul Frigidus (5 și 6 septembrie 394), la poalele Munților Alpi. Deși în prima zi a bătăliei lucrurile nu au mers deloc bine pentru Teodosie, a doua zi, după ce “au fost văzuți pe cer doi îngeri călărind pe cai albi” (așa cum relatează o cronică), oștile lui Teodosie au prins curaj, și fiind ajutate și de o furtună puternică (un ciclon de tip Bora) ce suflă direct în fața forțelor lui Eugenius, au obținut o victorie categorică, Eugenius fiind capturat și executat.7 Teodosie cel Mare a murit pe 17 ianuarie 395 la Mediolanum (Milano de astăzi, în Italia). Sfântul Ambrozie al Milanului, cu care Teodosie a avusese o strânsă relație spirituală, a ținut cu această ocazie discursul funerar “De obitu Theodosii”. Moartea lui Teodosie a fost o piatră de hotar în istorie: lumea romană nu a mai fost niciodată unită. Imperiul Roman a fost divizat (de această dată definitiv) între cei doi fii ai săi: Arcadie în Imperiul Roman de Răsărit, sub regența lui Rufinus, și Honorius în Imperiul Roman de Apus, sub regența lui Stilicho.
Valentin Daniel CORNESCU, licenţiat Facult. de Teologie Ortodoxă şi Facult. de Drept Craiova