1. Expresionismul „gândirist”
Ana Ionele se exprimă modernist și deseori neomodernist. Cultivă un imaginar tradiționalist-simbolistic. Prozodia îi funcționează corect, compozițiile-i sunt de o autenticitate: tensionată expresionist. Esența versului său consta în armonia, ars combinatoria, melodicitate intrinsecă, alternarea cezurilor, plăcerea omenească de a percepe egalitatea, potrivirea (ca la T. Arghezi), de a împinge poeticitatea în eufonie, euforie și magietatea muzicală.
Structura liricii moderne vădește concentrare și conștiința formei, preocupată de-a simți o frumusețe misterioasă, care rezultă și din disciplina spirituală și din claritatea conștiinței artistice, întrucât concepția despre procesul poetic stă pe aceeași treaptă cu poezia însăși.
Ana Ionele posedă inteligență critică, dicțiunea îi e cristalizată înspre finețe stilistică. Purcede ca și Nichita Stănescu, de la „necuvinte”, dar, repet, cantonează în zona expresionistă; or expresioniștii excelează prin poetica sintetic integralistă în viziune și dinamică în vers; le sunt caracteristice: tensiunea interioară care transcende lucrul, trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul.
Poeta din Motru își include discursul în acest model: religiosul (de tip Voiculescu, Crainic), ortodoxist-tradiționalist-gândirist. Ca și „Poeme cu îngeri” (1927), Ana Ionele aduce poezia în „povestea arhetipală” cu „cete de îngeri cu flinte”, care „străjuiesc tămâioare târzii” și continuă a se menține în această „irealitate” alegoricosimbolică a reflecției lirice preponderent mistică (vezi poemul, care dă și titlul cărții „Inscripție pe-o ciutură.”)
2. Nemoartea cărților
Dar poeta e și de un ingenuu panteism, îl redescoperă pe Charles Baudelaire ori exploatează profitabil descântecul popular, filon valorificat de Ion Barbu, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu, Romulus Iulian Olariu, ș.a. De altfel cele mai izbutite poezii par să fie cele care recurg la discurs verticalizat sacadat preluat din folclorul literar în „Zănateca”, „Farmece în ciobul clipei”, „Cărțile nu mor”, „Nu mă tem”, „Labirint în cer”.
În aceste „cascade” de imagini, concentrate în versuri scurte, cu silabe puține, poeta se impune cu autoritatea pe care i-o dau cunoașterea și lectura poetică destul de diversificată. Aparenta „clasicitate” a versificației, bruiată din când în când de câte-o asonanță, înseamnă un permanent control auctorial și compozițional, o luciditate impregnată muzical și conjugată salutar cu o jocularitate subversivă. „Poem boem” e propriu-zis o <<ars poetica>> de o simplitate cuceritoare”. Lângă armonie, poeta apelează la picturalitatea unei ii populare, cu iz matisseian. Strofa e antologică: „Răsar încet cuvinte, la versuri se îmbie / iau foc o clipă macii / și fac împărăție / se unduiesc copacii / pe poala de la ie”.
Poeta e conștientă de actul scrierii: „Mereu îți voi scrie, / cu dorul pe-o frunză, / ca acul pe o ie / și cărbune din spuză”. Iar cartea ei de versuri e „un manuscris din iluzii” și de „concluzii în bobul de ceară”. „Cuvintele îmi sunt împărăția” – se confesează Ana Ionele – / Căsuță mi-am făcut sub cerul lor / Iar în grădina sfântă-a slovelor / Îmi crește ca o cruce poezia”. Apoi își șoptește litania în gând. Estimp, sufletul său zidește din cuvinte / o casă cu fântână sub poala unui tei / să-i fie diminețile cuminți și sfinte.
3. Îndrăgostită de cântec
Și pentru Ana Ionele, zona Motrului e o geografie magicolirică. Fiecare episod enclavizează un răgaz contemplativ și introspectiv. Ființa se spiritualizează iar vocea poetei e nouă, vibrantă, liniștitoare și-i sosește din locuri sigure, explorate cu grijă și cu ton recunoscut; poezia lirică umple eul cu candoarea unei fermecătoare prospețimi și cu hierofanii luminoase, epifanii cathartice. În fiecare poem e un centru divin de referință și de rugăciune, doină, palinodie și bucolism, cadențat. Poeta îngenunchează într-o silabă, „cu vraja clipei într-o boabă”. Viorile foșnesc divin „în jocul lunii”. Câte un distih se nimerește a fi reușit, grație rimei elevate și lucrate ca-ntr-o montură de rubin într-un inel de aur: „Când vin, tu pleci în labirint. / Slăbește-mi inima din ghint” Alegoria morții din „Răboj” e de o calitate și de o substanțialitate neperisabilă. Încolo, bag de seamă un anume bacovianism rezidă în combinație cu un parnasianism ori c-un simbolism repetitiv fără să pară nemotivat dicțional.
Cam acesta e portretul de poetă al Anei Ionele. Cititorul asistă la un discurs îndrăgostit de cântec din fericire antum. Baletul simbolurilor perene prinde sens câteodată ca-n poezia lui Doru V. Fometescu (în poema compusă din terține „Asta-i viața, fapt divers”). Mitul manolic e și el implementat cu un firesc desăvârșit: „Vreme poveste cu trupul răscruce / Iartă-mi căderea, să plec mă oprește; / Smerită-ntrupare de gânduri năuce / Ascunde-mă-n lut, apoi mă zidește!”
Ion Popescu-Brădiceni
