Modernitatea artei lui Constantin Brâncuşi îşi are legitima argumentare în însăşi tendinţa permanentă a înnoirii ei. De la un asemenea argument trebuie să fi pornit şi părintele sculpturii moderne când recunoştea că „Arta nu face decât să înceapă continuu”. Viaţa însăşi este într-un permanent început al ei.
Pe aceeaşi bază se deduce şi condiţia dep㬺irii înaintaşilor prin negarea lor. Considerându-se venit pe lume cu o „menire”, şi Brâncuşi a negat fără tăgadă pe înaintaşii care i-au fost maeştri. Direct i-a spus-o lui Rodin printr-un dicton rămas celebru, după care „La umbra copacilor mari nu pot creşte flori”. Şi mai direct a precizat o asemenea atitudine în faţa contemporanilor, spunând cu dezinvoltură că „Încă nu am avut până astăzi nici un fel de artă!… Arta de-abia acum începe!”.
Având conştiinţa rolului şi valorii sale, Brâncuşi nu s-a silit să spună cu multă atenţie în ce constă meritul său, fără să exagereze: „Eu nu fac decât să împing graniţele Artelor şi mai adânc, în necunoscut!”. Şi, ca să folosim tot convingerile sale, reamintim, că îşi făcea un titlu al contribuţiei pentru modernizarea artei spunând că a deschis acesteia „Toate intrările, spre a se putea contempla principiile creatoare – şi frumosul absolut al legii universale”, sub motivul că „Singură arta ne mai poate procura, în aceste vremuri, cheia înţelegerii şi perceperii frumosului”.
Nu dezavuăm cu nimic meditaţiile lui Brâncuşi despre artă, căci toate aprecierile i se regăsesc în opere. Nu a rămas numai un simplu fin observator al artei în transformarea ei, ci este un veritabil creator, responsabil pentru destinele ei, înnoitor fără egal şi pildă vie prin efortul titanic dedicat viitorului artelor.
Într-adevăr, sculptura secolului al XX-lea a început a fi modernă, nouă în cel mai înalt grad, prin creaţia lui Brâncuşi. Prin el începe o lume nouă a artei, prin sculptura sa se nasc formele pure care exprimă principiile unor „legi universale”. Forma nouă, de bază, descoperită de creaţia sa este oul, minunat şi simbolic reprezentată în sculptura ,,Începutul lumii”, arhetipul primordialului repetabil, al infinirii.
În forma ovoidă „Începutul lumii”, Brâncuşi a găsit, precum îi plăcea să spună, „acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă”, care rezolvă „problema dificilă şi nebunească de a cuprinde toate formele într-una singură”, corespunzătoare cerinţelor „să ne sugereze infinirea” şi să exprime „pace, simplitate şi bucurie”.
,,Începutul lumii” a constituit pentru creatorul său o îndelungată meditaţie asupra unei posibile forme de sintetism plastic, stilizată până la esenţialitate, în care se rezolvă contradicţiile interne ale oricărui fenomen. Momentul definitoriu al acestei forme-simbol este acea linie de curbură tensionată, creatoare de proporţii care dau măsura necesară oricărui lucru, armonia lui.
Sinteza evolutivă de descoperire a unei asemenea forme de concentrare plastică a plecat de la cunoaşterea formelor arhetipale specifice culturii noastre străvechi şi de la formele naturale germinative, elementare şi pure, adevărate miracole ale îndelungatei evoluţii a vieţii pe pământ. Până la această descoperire a ovoidului, a globalului originar, sculptorul şi-a însuşit libertatea de a înlătura formele accidentale, ceea ce i-a atras denumirea de „vrăjitor de forme”, care îl onorează o dată mai mult.
Sculptura brâncuşiană „Începutul lumii” sau „Sculptură pentru orbi” datează din 1910, dar motivul său ovoidal, pe diferite trepte de evoluţie, a fost integrat operelor sale în general, începând din anul naşterii artei moderne tridimensionale, din 1907, de la lucrarea „Copii dormind”, până la „Negresa blondă”, din 1933, şi în reluările de motive în variantele operelor ciclice, ale marelui sculptor român.
Tema genezei universale reprezentată în „Începutul lumii” este o apoteoză în ansamblul operelor brâncuşiene, surprinzătoare şi prin modul în care este interpretată, ca aparţinând numai lui Brâncuşi. În timp ce cubiştii şi alţi reprezentanţi ai curentelor artistice de la începutul secolului trecut împrumutau formele sferei, conului şi cilindrului în sculptură, care erau motive creatoare sub îndemnul mai vechi al lui Cezanne, sculptorul român descoperă forma unică, a ovoidului, care absoarbe toate celelalte forme.
„Începutul lumii” rezolvă şi libertatea în interpretare, purtând, ca orice capodoperă, o multitudine de sensuri, alături de simbolul genezei universale. Într-o evaluare a sensului originar, spaţiul concentrat în „Începutul lumii” poate fi considerat o formă închisă care absoarbe întinderile fără margini ale universului spaţial şi temporal, ca un ghioc care rezolvă toate problemele lumii ancestrale. Elanul suprafeţei ovoidale semnifică în mod original explozia primordială repetabilă a universului, integrând o filozofie a existenţei.
„Sculptura pentru orbi”, ca o încredere într-o continuă renaştere a universului, a fiinţei, a omului, a artei chiar este totodată un simbol al perfectibilului datorat unui energetism intrinsec al lumii materiale. Sculptura ovoidă din onix şlefuit emană o lumină exuberantă, ca dovadă a acestui energetism integrat ca unic motor în evoluţie. În planul gândirii artistice, ovoidul este o sclipire de geniu, şi este pe măsura titanului din Hobiţa română.
,,Începutul lumii” este, desigur, o sculptură cinetică şi relevă o filosofie a mişcării. Implică elanul şi învingerea teluricului, mişcarea materiei de la amorf la viaţă, evoluţia pornită de la germenul fecund spre cele mai înalte forme ale vieţii, aspiraţia spre perfecţiune a omului, renaşterea ca un început continuu al lumii. Câte alte sensuri pot fi relevate de acest ghioc, după puterea de înţelegere a fiecăruia dintre noi. Brâncuşi vedea în operele sale, şi în „Începutul lumii”, acei „simbol de puritate, de graţie de mister, de frământare, de avânt…”. Astăzi, mai mult ca oricând, ,,Începutul lumii” reprezintă o artă nouă, bogată în semnificaţii, fără cădere în ermetism, prietenoasă, care ne aduce, după dorinţa creatorului, „pace şi bucurie”.
Dr. ION MOCIOI
