I. Un pariu cu mediul literar actual
Silviu Doinaş Popescu: Am rămas datori publicului cititor al acestei cărţi în serial, găzduită cu generozitate de „Gorjeanul” şi de „Constelaţii Diamantine”, cu aliniamentele pe care aţi dezvoltat cea dintâi „istorie transmodernistă a literaturii române contemporane”.
Ion Popescu-Brădiceni: A fost un pariu, ce-i drept ambiţios, cu mediul literar actual, a cărui efervescenţă e… antrenantă. Dar „antrenorii” mei sunt nişte magister ludi recognoscibili de către specialiştii în ştiinţa literaturii, în istoria textului „transistoric”, care recoagulează trecutul şi prezentul în oglinda viitorului.
S.D.P.: Datoria de care ne convorbim e desigur „futuristă”. Cei care se… opun vin cu argumente constelate conjunctural, pe care în episoadele anterioare le-ai răzuit cu asprime, tată.
I.P.B.: E stilul meu de a transcende imediatul, actualul derizoriu, decăderea literaturii de ficţiune şi a metaliteraturii în „mimologisme” ieftine. Or, eu vin strategic în „Contra-Pământul” unei evoluţii greşite a poeziei, prozei, eseului, articolului critic, teatrului etc.
S.D.P.: Dă-mi voie să dau din umeri şi să-mi exprim o nedumerire hermeneutică. De unde această bătălie pentru noua paradigmă a transmodernismului?
I.P.B.: De unde? Ea este o replică „afurisită” la proasta stare de lucruri a cititului de cărţi beletristice în ziua de azi. Mereu, fel de fel de „guriste” de la diverse televiziuni pseudonaţionale substituie cartea de ficţiune şi de pură poeticitate cu surogate (care fac stupide concesii gustului popular submediocru, de melodrame siropoase, de mercantilism sfertodoct etc.). Astfel că mi-a fost dat să constat că „istoria-mi transmodernistă” încă îşi aşteaptă receptorii culţi abilitaţi, inteligenţi, aprigi ş.a.m.d. Unii „(a)mici” mă bârfesc prin cârciumi insalubre, emit anecdote idioate, totalmente needificaţi asupra celor aproape 1600 de pagini ale opusului meu… „monumental”. Mi-s autoexigent îndeajuns ca să-mi dau seama în ce ape mă scald. Dar cum mi-s un «cruciat transmodern» îmi apăr cu cerbicie Cetatea Meta- şi Trans-Teoreticopractică. Oricum, precizez, aştept cu interes ecourile fie ele pro sau contra; deocamdată, un prim semnal – de habar n-am ce coloratură – e tăcerea, al cărei curs (im)previzibil n-am cum să-l anticipez… oracular.
S.D.P.: Dar rostul bătăliei pentru transmodernism în ce constă, dragă tată?
I.P.B.: Constă într-o reuşită: aceea de a fi demonstrat că postmodernismul şi-a găsit opusul. Aş spune ca şi Pitagora şi Erwin Schrödinger (cu cel de-al doilea fiind chiar contemporan vreo şase ani) că două lucruri sunt egale fiindcă sunt diferite. Postmodernismul s-a dezis de sacru, transmodernismul l-a recuperat (căci – cum zis-a Mircea Eliade – sacrul irupe din profan). Apoi postmodernismul se bazează pe poveste, transmodernismul restaurează funcţiunea tehnică, adică a artei propriu-zise. Postmodernismul e „infrarealist” până la nimicuri futile, transmodernismul e creatrice/ creativ/ creator, e plăsmuitor, imaginant, mizează pe-acea „regiune a transimaginarului”. Într-o carte de-a mea am publicat o tablă cu criteriile de bază prezentate antinomic/ antitetic.
S.D.P.: Cumva în volumul de la Napoca Star „Scriitorul transmodernist: neohermeneut şi mân(t)uitor al cuvintelor”?
I.P.B.: Da. În el! De partea neomodernismului am situat: forma, finalitatea, structura, lectura, stăpânirea, logosul, obiectul de artă finisată, distanţa, creaţia/ totalizare, sinteza, centrarea, genul literar-delimitat, semantica/ metafora, semnificantul, lizibilul, naraţiunea/ Grand Histoire, tipul, originea – cauză, metafizica, determinarea – transcendenţa, autoreferinţa, realul reprezentat, sensul/ nonsensul, romanul, elitismul, rigoarea, cultura elevată, paradigma antropocentristă a inventatorului original, imaginaţia/ creativitatea/ implicarea auctorială, productivitatea, construcţiile binare/ esenţialismul/ totalitatea coerentă; societatea industrială, progresistă, utopică; raţionalismul, simbolismul, fragmentarismul/nihilismul/experimentalismul, cultura ş.c.l.
S.D.P.: Acestea fiind trăsăturile stilisticoexpresive ale modernismului, care-s cele ale postmodernismului şi ale transmodernismului? Îţi propun să le sintetizăm în triadă confruntatorie antitetice, deşi cumva în oglindă!
I.P.B.: E o idee… sănătoasă şi, teoretic şi practic, şi tehnic şi metapoetic, căci la pp.174-175 se poate consulta şi o sistematizare algoritmică în paralel, a viziunii asupra operei literare, şi a hermeneuticii şi a poeticii. Despre trăsăturile stilistice ale modernismului, postmodernismului şi transmodernismului am scris în următoarele cărţi:
– în „Lazare, veni foras!”, în 2005;
– în „Scriitorul transmodernist neohermeneut şi mâ(n)tuitor al cuvintelor”, în 2006;
– în „Mihai Eminescu: O istorie frumoasă. Ieronim şi Cezara”, în 2006;
– în „Metodologia focului viu”, în 2007;
– în „Cristalizarea hazardului”, în 2008;
– în „Din metafizica transmodernului”, în 2009;
– în „Facerea şi corpul. Scurt tratat de ostensiotică şi ostensiologie”, în 2010;
– „Facerea şi corpul. Scurt tratat de himeneutică şi himenologie”, în 2011.
Aceste titluri au fost scoase de Editura Napoca Star, având ca lector de carte pe Virgul Bulat, ca autor al coperţilor pe Radu Anton Maier; cu directorul editurii, Dinu Virgil Ureche, m-am împrietenit, fiind el însuşi un bun scriitor.
S.D.P.: O asemenea operă teoretică ne obligă a-i dedica un episod de-sine-stătător!
I.P.B.: Asta-i situaţia!
(va urma)
