„Mai țâi minte, acu că se fac anu ăsta 50 de ani, mi-ai adus o carte, chiar așa-i și zâce – Niște țărani –, sămnată ca pentru mine de la Dinu Săraru, domnu scriitor de-a tot venit și pe la dumneata pe-acas’? Ei, te rog să mă crezi pe cuvânt, o am și acum și când vreau să știu și să-mi aduc aminte ce viață am avut noi, țăranii, o iau din raft și citesc pe sărite din ia, și de fiecare dată mă trec lăcrămile, că ce viață am mai avut și noi și scrie în carte numai despre cum a fost ea de-adevăratelea. Domne, io cred și vorbesc la sigur, că Dinu Săraru a fost chiar țăran de le-a știut el pe toate și le-a trecut așa de bine pe hârtie-n carțile lui. Auzi, dumneata, să citesc io și după 50 de ani din ea ca să-mi împrospătez viața de-am dus-o, cum s-a putut, pe lumea asta. Da, dacă-ți spun și crede-mă, că din Niște țărani le-am citit și copiilor mei, și după caz, am apucat să le citesc și la nepoți, că câteodată-s curioși și ăștia. S-a ajuns să te-ntrebe că ce-s ăia țărani. Cine-ar fi crezut că apuc s-ajungem chiar aici? Ei, uite că s-a ajuns. Io, personal, mă bucur că am apucat să-i văd pe aștia de pe lângă mine că-s curioși și-ntreabă și despre țărani, cum s-ar zice, chiar în timpu vieții mele. Mare lucru!”…
*
Anotimpul primăverii și-a intrat pe deplin în drepturile-i de când lumea. Ghirlane cu flori de sezon proaspete împodobesc toate cele patru porți prin care se poate pătrunde legal în județul noastru, velințele tradiționale decolorate de vreme sunt scoase la aer și-n lume din lăzile de zestre uitate de moștenitori în casele-ale mici, care și ele-și au zilele numărate așteptând resemnate și stinghere sfârșitul la umbra vilelor ridicate de copii numai din „bani europeni”, zic, ele, velințele țesute-n războaie în nopțile care nu se mai terminau și parcă țineau pe loc viața ălor de ne-au făcut printre picături și ne-au dat la școli ca să avem motive-ntemeiate să nu ne mai întoarcem acasă, stau atârnate la vedere, pe garduri, la soare, împodobite fiecare meșter cu petale albe de corcoduși, de cireși și de vișini, sau din merii, din perii și din gutuii câți au mai rămas pe Negovan, peste Amaradie, dar și cu petale din cele câteva magnolii frez din curțile cât au mai rămas ele ale boierilor de altădată care luau pe timpuri hora-nainte și vedeau de grijile țării.
E primăvară și peste lume, pe de-a rându’, pare-a nu mai mișca nimic, e o liniște vătuită, spartă doar din când în când de zgomotul civilizator al motoarelor tuturor mașinilor mici care-au ocupat bătăturile, altă dată pline ochi de animale, de păsăreturi de toate modele și de… oameni.
E primăvară și e o liniște care-i pune pe gânduri până și pe… decidenți, nu mișcă nimic în front, la școală-i o liniște de autogară de provincie la peronul căreia trage de doar două ori pe zi microbuzul plin de copii, toți cu gândul numai la lecții, la primărie e tot un fel de liniște, nu mai vine nimeni cu treburi, lumea s-a săturat de vorbe și-și rezolvă singuri problemele on-line care de pe unde-și prefiră viața prin lumea albă, nici la biserică nu mai vine lumea de bună voie și e liniște, vin câțiva doar când aud clopotu-n dungă și atunci, mai de voie, mai de rușine, aprind o lumânare și la crucile morților casei și-l petrec triști și cu gândurile duse de voie-n altă parte, chiar pe ultimul lui drum, pe cel ce-a lăsat „un gol de-acum de ne ocupat în sânul comunității noastre din ce în ce mai împuțânată în ultima vreme”, vorba tânărului nostru popă care vrea să ne dea de înțeles că asta-i situația, viața poate fi la o adică, după posibilități și la voința lui Dumnezeu, chiar și mai scurtă decât ne-am dori-o noi. Până și la La Zamfir e o liniște de neînțeles la cât abonați vii încă mai are trecuți „pe caiet”.
Stăm ca oamenii-n putere pe terasă la La Zamfir, ocupați până peste cap cu viața cea de toate zilele, stăm dimpreună cu gândurile noastre la o masă trasă mai la umbră, chiar în buza drumului interjudețean, cum i-a zis mai nou la ziar chiar zilele astea, de când l-a mai asfaltat o dată, așa, pentru „impresie artistică” și ne trece prin cap că, totuși, e o bună afacere faptul că am apucat și primăvara asta…
Întrebarea e una singură: „Unde-s, domnule, țăranii de care era plina lumea pe timpuri?”
Bem amânat vin de-al bun rămas ca prin minune într-un butoi special numai pentru popi și alte câteva „persoane de încredere” și ne uităm uimiți la o fotografie-document, îngălbenită de-atâția amar de ani, din care se uită la noi, cu ochi limpezi și vii, toată mahalaua noastră adunată „la fotograf” în curtea bisericii Tășcăilor din satul Voiteștii din Vale, probabil la o sărbătoare cu hram în casele multora dintre enoriașii ce par binecuvântați de sfinții părinți și sunt însoțiți de dascălul școlii. Erau vremurile ălea de era lume multă pe linie, aveai de unde alege la muncă da și pe cine chema la praznic, avea cine plăti la lăutari da și cine să spargă hora și să să ia la bătaie cu toată lumea. Erau și bărbați adevărați cu care aveai a trece fără frică pădurea, muieri gengașe ca minorosițele spănzurate pe zidurile pictate atât de frumos în biserica noastră, ei buni de muncă, ele cu har de la Dumnezeu să facă mulți copii sănătoși și deștepți. Era bine-mpărțită lumea și-ți era drag să trăiești. Acu, nu vezi dumneata, aleargă toți pe line la deal și la vale, și dacă n-ar fi amărâtele aste de pensii sau ajutoru’ social de-l iau unii de la primărie și dacă nu ne-ar aduce de toate Kaufland-ul la fiecare-n poartă după nevoie și după posibilități, bag samă că s-ar muri de foame pe capete, de n-ar mai avea când s-ajungă bieții popii să-și vadă și de familiile lor de le au la bloc, la oraș. Altfel nu ne-am plânge. Ne-am învățat și fără țărani. Îi și mai liniște. Nu se mai scoală nimeni cu noaptea-n cap, nu se mai aud ăi de-și băteau de cu ziuă sapele ca să aibă spor la prășit cât era ziua de lungă, nu-și mai înjură nimeni muierea, necum s-o mai și bată, că s-a aflat că nu te-alegi cu nimic și cheltuielile de judecată-s cam mari, nu se mai întâmplă multe lucruri de-ale vechi cu care se ocupa lumea atunci… Bun înțeles, cine era harnic și-i plăcea ca viața lui să aibă un rost. Cine nu…
E ca acum, cine are, are c-așa i-a cântat lui cucu’, cine n-are, ciocu’ mic și-așteaptă.
Mai luăm un rând și ne prefacem că ne convine viața de-o ducem și că merită să rămânem pe poziție, Ne uităm pe furiș la fotografia de-o avem în față și nu ne vine să credem că lumea a fost la un moment dat plină cu țărani. Acu’ parcă i-a retras Dumnezeu de pe față pământului
Și-i o liniște!…
Până la un moment dat, când nu știu cine-a adus vestea: „Bă, s-a aflat tot, s-a dat de la primărie și pe ro.alert, e o așa liniște de ne-ancotropit pe toți fiindcă toată suflarea satului i-atentă s-audă numai când o cântă cucu’. Și pentru ăl de-i primu’ de-l aude și-a apucat să dea și cu apă rece pe ochi, la La Zamfir se pune de-o petrecere la care-i invitată toată lumea” .
Ca la Blagoviștenie. Da’ pe bani. Altfel cum? N-am vrut noi economie de piață?
“Io zic că-i bine. Și dacă auzim și cucu se cheamă că avem o… perspectivă asupra lumii. Ești de acord? Și ca să să vadă de la distanță cât suntem noi de deștepți, i-a închipuie-ți dumneata dacă am pune niscai țărani în loc la ce s-a gândit poetu’ când a scris poezia aia de-am învățat la școală și noi despre ea:
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!
O mai știi?“
Vasile VASIESCU
