Omul cu multe fețe (I)

277

(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)

Grigore Geamănu a fost cel mai mic om mare din Gorj.
Din portretul fizic și cel moral-intelectual ce-l voi face se va putea explica afirmația cu care am început.
Prin 1925 l-am cunoscut la același concurs al Tinerimii Române la care se întâlneau anual parte din cei mai buni elevi și studenți ai țării, la București. Eu eram elev cam de 16 ani; el, student prin anul III la Facultatea de Drept din Capitală. Era o diferență de vârstă de 7-8 ani. Totuși, ne-am apropiat. În primul rând, fiindcă eram amândoi gorjeni, Geamănu fiind din comuna Turcinești, de lângă Târgu-Jiu. Al doilea, am găsit fiecare din noi în celălalt ceva interesant. Ce-o fi bănuit dânsul la mine nu știu. Îmi amintesc doar că mă privea fix, zâmbind superior și cu buzele și cu ochii, de parcă ar fi descoperit ceva, o bizarerie întruchipată într-un adolescent precoce. Mie mi-a plăcut studentul pentru inteligența sa sclipitoare, dar în același timp aveam permanent o senzație de neîncredere, ca și cum m-aș fi găsit în fața unui fenomen al unei nesincerități maistru disimulată.
Era mic de statură.
Mic de tot. Impunea doar prin lărgimea umerilor, prin zâmbetul perfid și sclipirea ochilor de șoricel șiret și simpatic. Uneori scotea hohote scurte, răutăcioase, care strecurau fiori. Dintr-o clipă în alta apărea drept alt om, altă ființă, iar schimbarea aceasta provoca frică, frica de necunoscut, adică tocmai ceea ce mă îndemna pe mine să-i caut tovărășia, să-l ascult în clipele de relaxare când îmi vorbea ca unuia de vârsta lui, fericit parcă de a avea pe cineva atent la vorbele, la gândurile sale.
Prin 1929 eu eram pedagog la școala normală din Târgu-Jiu, iar Grigore Geamănu își satisfăcea, după multe, multe amânări, serviciul militar tot în acest oraș. Era dezcazarmat și lua masa la restaurant, în inima târgului.
În același timp scotea gazeta bilunară Curentul Nou. Adevărul era că publicația avea mare succes, bucurându-se de colaborarea unui grup de tineri intelectuali gorjeni, printre care: Nicolae Hânsa, ajuns mai târziu președinte de tribunal, Nicolae Diaconescu, profesor, Gheorghe Năchescu, teolog, Mișu Căprescu, jurist, Lenghel și Sabin Popescu-Lupu, adică eu, care mai îndeplineam și rolul de a-l ajuta pe Geamănu și în problemele de redacție și de administrație a gazetei.
Sediul publicației se găsea pe strada Traian, adică la locuința proaspătului absolvent al Facultății de Drept din București.
Formatul gazetei era asemănător cu al cotidianelor principale din București, nu ca mărime, ci ca aranjament al articolelor mai cu seamă pe prima pagină, totul apărând într-o ținută de aleasă intelectualitate – un progres deosebit pe acele vremi în care coloanele abundau de reclame și senzațional.
Caricatura se evidenția în această gazetă, iar Grigore Geamănu excela în acest gen de biciuire a moravurilor și indivizilor.
Desigur, capitolul social va prezenta cândva, undeva, mai pe larg viața și activitatea acestui gorjean. Eu nu voi însera decât frânturi din amintirile ce le am despre un om inteligent și ciudat pe care se părea că abia l-ai prins într-o formă și constați că ai în față absolut altă persoană total diferită de prima imagine.
Un ironic până în adâncul măruntaielor. Aproape nu știai dacă își bate joc sau ia în serios ceea ce spune. De aceea, cred, n-a fost un bun orator. Cu sarcasmul său narativ, stăpânea darul replicii, dar nu și pe acela al convingerii, al entuziasmării, nici a oamenilor luați unul câte unul, nici a maselor.
Poate faptul că era așa minuscul ca fizic îi crea o stare de permanentă stare de inferioritate, pe care și-o masca prin acel rictus batjocoritor a toate și a totul.
Sunt sigur că își făcea o plăcere să ia în derâdere chiar și credința oamenilor în cele sfinte, măcar în sinea sa, spre a se autoconvinge că e un om puternic, o forță, o personalitate.
Va urma
Sabin Velican

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here