O introducere în poezia lui Gheorghe Mecu – un eseu critico-poetic de I.P. Brădiceni –

356

Pentru Gheorghe Mecu, literatura e fie un „Popas de suflet”, fie dimpotrivă „Uvertura destinului”. Figura centrală a poeziei sale pare deci a fi oximoronul. Ambele volume au apărut la Editura Artemis din Bucureşti, în 2013 şi pe ambele le-am primit cu autografe măgulitoare-respectuoase de la infatigabilul autor „de respiraţie” tradiţional-modernă.
În prima carte ce mi s-a dăruit cu acel semn generos al unei inimi altruiste este elogiată, fie patetic, fie ludic puterea dragostei pe care trebuie „s-o păstrăm fără a o mistui”, „iar când soarele pe cer se ridică la amiază” – ca-n Holderlin – „tot mai mult puterea dragostei în suflet se fixează”.
Ca-n Arghezi „iubirea întotdeauna are un testament” căruia să-i juri credinţă cu toată fiinţa. „Interpretând cuvintele din testament întruna” poetul „elimină din vocabular minciuna”.
Iar „vocea inimii” – cu ea scrie Gheorghe Mecu aceste poezii confesive – ne urcă şi ne coboară ca şi pescăruşii „când după mare zboară”. Într-un izbutit distih „vocea inimii ne trezeşte / şi ne face credincioşi Dumnezeieşte”, redeschizându-ne, nouă, cititorilor, porţile Sacrului. Tot această ingenuă voce a inimii revelează „vorbe străbune”, iar drumul liricii de acest tip autobiografic este categoric un „drum de bine” care căzând „sub vraja minţii” are capacitatea de a ne duce „până la ziua ultimei iubiri”.
Poetul – precum o vulpe hăituită se retrase la ţară „cu cea mai grea povară netrăită”. Atâtea „cuvinte grele”, de sens, pe el îl dor. Dar cum îi „trec prin suflet cuvintele tuturor”, autorul unor asemenea oneste destăinuiri declară ritualic: „Nu doresc să iau acum alt nume / din furnicarul de idei din lume”. Şi bine face că nu le doreşte căci are „un nume adunat pe-o carte” şi tot „privind oraşul furnicar” se resimte din nostalgia unei poeticităţi fruste, cu fiecare „aspect” (eido-ul grec) arătat (fanic) şi contemplat. Apoi, emoţionant, poetul ni se adresează cu aceeaşi sinceritate şocantă pentru „un critic pervertit de / prin cultură” (Mihai Cimpoi): „Tot ce este în suflet scot / ca pe o ţărână”, convins că doar aceasta „va rămâne în umbra mea bătrână”. Această intuitivă „ars poetica” e cumva expresionistă – ca la Trakl ori la Stoica – şi ea reprezintă „în toată lupta unui timp alert” „aura” / „epura” unui „suflet nemuritor” „indecent de visător”.
Însă poetul – slavă Domnului – „neascultând de cuvinte” / „nici de cuvinte dulci” miezonoptice, nici de cele „scrise şi uitate în această carte” arde etapă după etapă, urcând acolo unde vrea el căci e un luptător temerar şi un poet cu har, a cărui menire specială este să transmită comorile limbii române şi pentru care „viaţa rămâne ca o poveste”. „Sufletul petrecerii” (vezi Titu Rădoi: Cântec mare de petrecut) atunci când vrei îţi povesteşte iar el poetul şi eu criticul „împreună dăm viaţă poveştilor / pentru oamenii mari şi cei mici” jucând „roluri pentru toată lumea”.
„Zona timpului trecut” (Apollinaire) e fie o succesiune de „clipe şubrede legate cu aţă” fie e bine definită şi menită a fi povestită pas cu pas şi an cu an; fie din clipe când a fost Golan fie din cele trecute prin filtrul trans-istoric; „va fi o poveste pentru cei ce vin din urmă / şi pentru cei ce ne privesc din umbră; / vor lua învăţăminte de la noi / timpul cum să preţuiască”. Românii / gorjenii / „proveniţi din neamuri de ciobani” se întorc regulat acasă ca să mediteze şi să-şi amintească apoi / chiar să-şi consemneze / cele văzute / păţite căci „totul rămâne ca o amintire / scrise în această carte”. Aceste versuri vor rămâne – speră Gheorghe Mecu – ca pilde pentru satul său. Ca-n celebrul film „Parfum de femeie” (cu Al Pacino), sentimentul erotic, numai gândul c-o să-şi sune iubita, produc inimii palpitaţii „şi toate se petrec acolo, / cu vuit de furtună dinspre munte”.
Obsesia poveştii îl trădează pe Gheorghe Mecu drept nostalgizant al regimului scriptural transfolcloric, dar pentru că precizează, transpersonal, cum că „povestea noastră va deveni minune / ce va urma” el poate fi recuperat şi din perspectiva actualei paradigme transmoderniste…
Cea de a doua obsesie, liricizată discret, fiind, desigur, iubirea, mai merită să culeg, tot în grabă, căci spaţiul notelor de (re)lectură de faţă se va epuiza totuşi, încă o metaforă specifică scriiturii lui Mecu: „iubirea ca o arsură”; rezultatul: „un mic scrum – vântul /dacă bate / îl ia / şi îl duce / mai departe”. „Fata cu ochi albaştri” „adoarme pe al său braţ”, şi singura lor dorinţă este „să ajungă mitul fericirii”.
Aşa că în loc de concluzii îmi asum responsabilitatea critico-poetică de a-i extrage, din „Popas de suflet” câteva eşantioane de înaltă şi sensibilă poezie: „Sufletul / de atât foc / s-ar putea / să împânzească / Pământul / cu multe tălmăciri / căci doar se transmite Cuvântul / din sufletul meu nevăzut” (Ultima dorinţă). „Am scris dintotdeauna o carte / amintiri legate într-un poem / iar viaţa-mi mai trece un prag / animal în jug / gândurile mele ca nişte / porumbei fără scară / dezmoştenite de aripi / şi nu-i de mirare / între noi şi stele / sunt lucruri răscolitoare / asupra inimilor noastre pluti-vor / pluti-vom noi înşine / străbătând etapele vieţii / de dincolo / cu jumătate din trupul nostru infim” (După o lungă pauză); „Sunt singur, încep să scriu / despre ce n-aş vrea să ştii,/ Sunt singur / şi continuu să scriu / şi fiecare cuvânt e mai viu. / Peripeţii de altădată / patimi de la miazăzi / Acestea sunt eu când încep să, iar, scriu. / În final să alung singurătatea / Aceste versuri le scriu / iar voi le veţi citi / atunci când le va veni timpul” (Singuratic); „Voi, străjeri de neam român, / ce aţi servit Ţara / cu dreptate, / Voi, ce-aţi mirosit a praf de tun, / să duceţi Ţara mai departe. / Voi, ce-aţi cucerit dreptatea / mergând cu noi pe-acelaşi drum / să putem să ne păstrăm Demnitatea, / hoţia, minciuna să se prefacă-n scrum. / Haideţi împreună să-i demascăm / pe cei parşivi, / să punem oameni de nădejde / pe cei mari cinstiţi, acum, / să nu uităm acel trecut negru! / Să ne pedepsim călăii şi după moarte!” (Omorâţi şi după moarte). „O lacrimă cade / pe coala de hârtie / pe ea scriu / cu ea scriu / poate se reîntoarce timpul / din iubirea noastră fierbinte” (Zâmbete şi lacrimi); „Treci pe drum, la deal şi la vale / îi saluţi pe toţi / ca dintr-o mare redută. / Mergi mai departe / îţi ies în cale / trandafirii gângurind / în gând, ca în totul. / Singurătatea stă de strajă? // Toate lacătele sunt încuiate, / nimeni nu te bagă în seamă, / nimeni nu îţi dă o cană cu apă, / nimeni nu te spală, / nimeni nu-ţi face mâncare / în oală / dacă trăieşte în libertate.” (Singurătate). „Într-o gândire profundă / pe obraz / îţi apare o lacrimă, / din liniştea-afundă / o voce mă cheamă, / bucuria vieţii vine, / stăm cu toţii la masă / e noapte şi Lună plină” (De unde vin, de unde vii…); „Sunt un hoinar, / nu mă mir / când lumea cutreier / în lung şi în lat. / În fiece seară / dorm în alt pat / cu cearceaf cusut cu zefir” (Un om hoinar); „M-am îndrăgostit de rezultatele mele / iar acum mă bucur de ele. / Pentru că am fost conştiincios, / rezultatele vieţii îmi sunt de folos. / Las aceste rezultate pentru veşnicie, / Poate le va aplica cineva – cine ştie? // Iar eu merg pe drum cu pas apăsat, / roadele rezultatelor se adună treptat” (Dragoste în prelungiri); „Ca plopul în picioare / când mă gândesc în urmă / la întrebări ciudate / minuni din viaţa mea” (Regrete de dragoste); „Cu Calea Lactee / seamănă / Calea Credinţei” (Calea Credinţei); „Destinul vieţii / în casele mele, // acum, s-a impus, / în zâmbetul stelelor / de pe cer. / În zăngănitul / roţilor de tren / Destinul merge paralel cu noi / cum apa dulce / care curge-n zăvoi, / cum foşnetul frunzelor de gorun din dumbravă, / Destinul e cu noi fără zăbavă, / Ca o lumină lucitoare peste pământ / stă de veghe pe un stâlp de foc” (Destine dezlănţuite) ş.a.m.d.
În loc de încheiere, i-aş propune scriitorului Gheorghe Mecu o antologie critico-poetică exact în virtutea celor demonstrate cu acest prilej, în exigenta-mi alcătuire-deconstruire şi refacere-la-loc adăugând, persuasiv, încă o „prelevare” efectiv emblematică pentru Gheorghe Mecu: „Sufletul meu îl ascultă / şi nu de acum, de demult: / Amorul duhovnicesc / îmbrăcat într-un costum de mătasă / se simte ca o păpădie / ce se regăseşte în toate sufletele” (Suflet şi amor).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here