1. Murmur în alb
1. Am în bibliotecă trei din cărţile de poezie ale lui Ion-Ovidiu Pânişoară publicate între anii 1994-2000.
L-am lansat în „Gorjeanul”, după ce citise într-o seară la Cenaclul „Columna”. A plecat la Bucureşti, evoluând spre profesorul universitar de astăzi, specialist redutabil în pedagogie şi didactică.
Atunci, la prima tinereţe, cel care l-a relansat la editura Spicon, cu „Murmur în alb”, a fost Ion Mocioi.
Mereu l-am preferat pe poetul Ion-Ovidiu Pânişoară. Avea o scriitură virgină, proaspătă, răcoroasă ca o rouă de dimineaţă. Avea şi are talent „cu carul”, har şi dar de la Dumnezeu ce-i prisosesc.
Primul volum „Murmur în alb” cuprinde şase cicluri: I. Iubire albă; II. Timpul ploii; III. Tristele; IV. Geneză; V. Rugăciune; VI. Poesis. Cum fiecare din aceste subtitluri îşi afişează propria intertextualitate, misiunea istoricului literal dublată de criticul transmodern(ist)[1].
Cel de-al doilea volum „Urme pe zăpadă” conţine şi el tot şase secţiuni: I. O altfel de ploaie; II. Delict lichid; III. Timpul tău; IV. Sculptor de întuneric; V. Vânzătorii de iluzii; VI. Reflux [2].
Cel de-al treilea volum „Rătăcit în oglindă”, bilingv, româno-englez (traducerea în engleză aparţinând lui Ion Negreţ) are doar cinci „transversalii”: I. Cioburi (Shards); II. Gotic (Gothic); III. Desfrunzii (It can’t be translated); IV. Poezii galbene (Old of the yellow poetry); V. Ploi albe (White rains) [3].
Dar fiind eu de profesie po(i)etician, studiul meu / eseul meu redactat pe cont propriu îşi arogă dreptul de a-l (re)descoperi contemporanilor, după nişte demersuri mai vechi venite de la Dumitru Micu, Mircea Sântimbreanu, Ion Negreţ ş.a. din acest unghi. De altfel, mărturisesc, critică de întâmpinare n-am prea practicat din pricina futilităţii ei. Sunt un intelectual de altă factură, preponderent teoretică şi hermeneutico-poetică.
2. În „Murmur în alb”, imberb, poetul demarează brusc, cu o definiţie menită să-mi ilustreze cele dintâi remarci. Versul său e „fantastic rod al inimii virgine” (Primul dor). Deşi, influenţat de G. Bacovia, tânărul autor îşi caută calea desprinderii de model „migrând” spre Nicolae Labiş. În acest sens, „Iarna” e un pastel „antologic” în vreo antologie a liricii hibernale: „Hai să clădim noi iernii altă faţă / Să-i facem gheaţa roşie-rubin”.
Aşadar iată incipitul autoprogramatic al aventurii sale pe acest tărâm al imaginarului literar inaugural în ceea ce-l priveşte – a da poeziei o altă faţă. Pe alocuri, dicţiunea-i încă genuină sună în maniera lui Apollinaire ca-n „Momente”: „Prelinsă-n lacrima subţire / şi târzie / o babă-n ghioc amarnică iubire / mie / îmi prezisese / la ceas de noapte castă / blestem fusese. / Sau numai pentru că albastră / mă mângâiase noaptea tandru, / iar eu – un copilandru / făcusem schimbul iute / un suflet dăruit / degeaba / pe neştiute / pe un cuvânt iubit / blestem făcuse baba / şi iată astăzi plâng / în poala ta, iubito!”.
Deci a-i da poeziei o altă faţă înseamnă a-i surmonta blestemul: un schimb faustic, comis copilandru prin „cuvântul iubit”, „cuvântul magic”. Pe un motiv eminescian, poetantul denunţă „drumul închis” pe care va trebui să-l evite cu orice preţ: „Căzură mulţi pe treptele plăpânde / în sângele ţepuşelor-cuvinte / El singur mai strigase înainte / străpuns de soare ca de mâini arzânde” (Drum închis). „Mereu în marginea misterului”, „pe calul murg cu aripi albe / în zeama serii animat de cer”, „călăreţul pribeag” poposeşte în Casa Poeziei unde „cititorul şi-a ridicat fruntea din filele cărţii şi i s-a părut că o mână bătrână i-a atins fereastra, azvârlindu-i un pumn de apă” (Legende).
3. Verbul «a scrie» revine insistent, semn că poetul e conştient de ce-l aşteaptă ca scriitor: „Eu scriu şi ochii mei se zbat sub pleoape /…/ Mă uit şi-mi plâng neterminata mea poveste” (Cântecul ploii). „Şi nu-i să scrie-n vânt nici un artist” – conchide postbacovian Ion-Ovidiu Pânişoară ca imediat să audă cum „păşeşte alături vreun zeu /…/ Şi mâine va fi o vestire”. Dar vântul este însuşi poetul şi folosind figura repetiţiei în „Oda vânt”, ucenicul lui Bacovia are revelaţia ruperii de zdrobitorul maestru interbelic: „Când am scris cuvânt din vânt / Vântul eram eu, dar cine / să-mi spună că vântu-i sfânt / să se roage pentru mine”.
Apariţia religiosului reprezintă formula salutară şi, desigur, în transmodernism, asemenea „dicteuri” rezistă estetic. „Rob” al culturii poetice, autorul izbuteşte în „Dimineţi” poemul perfect articulat, pur, imaginal, de o tristeţe meta- / trans- fizică: „La mine dimineţile toate sunt triste. Îmi caut somnul când geana de lumină m-a trezit. Mă ridic greu, flămând de vis, cumplit de obosit. Mi-e frig în fiinţă şi fiinţa şi ea se-nfige în lume, ca o stâncă în mare în aşteptarea nopţii. Când sufletul iese şi colindă sătul şi orbit de Soarele de mine spre noaptea din Rai. La mine dimineţile-s triste, dar serile sunt minunate când stau dormind fără somn… Lorelay!” (Dimineţi).
Fascinat de mitul peşterii (Platon) poetul cosmogonizează dezinvolt, spontan; porneşte „în greaua căutare / de-a afla cine sunt eu” (adică el – n.m., I.P.B.), argonaut care, precum Iona, stă închis în Cuvânt şi caută, ca Iona lui Marin Sorescu, în zadar o cale, o ieşire („Frământări”).
Peştera e adâncă, are un ecou astral, nimic nu e împrejur. Este „o peşteră rotundă, nesfârşită / din cremene, albastru, greu şi dur / lucind în bolta neagră arcuită” exact ca-n mitosofia eminesciană. Dar, repet, precum Ieronim ori Iona „era închis şi ştia că este”. „Foarte deasupra cerul se întindea poveste / poveste ce părea că-l aştepta” ca-n vreun poem de Novalis” (Visul).
4. Motivul ochiului se repetă doctrinar. Poetul ţese în jurul acestui nucleu texte ale găsirii rostului şi ale cunoaşterii destinului: „Iluzii, iluzii de copil. / Aşteaptă, gară, – iată, vin / cu pas tăcut, umil / vin să te cunosc – destin!” (Iluzii). Temându-se de balaurul născocirii, pe care ca poet, precum Iovan Iorgovan din baladă ori precum Sfântul Gheorghe, va trebui să-l învingă (ca să-l supună – n.m., I.P.B.), autorul emite „un strigăt orb” homeric, lepădându-se de falsul narcisism: „Afară plouă şi ne-am închis în noi / de teama născocirii noastre – un balaur / zidit de găvanele goale în care ne-au fost ochii / cu care căutam idei de aur”. În această primă strofă, poetul, într-un decor ploios, se arată circumspect în faţa fanteziei căutătoare de „idei de aur” (adică filosoficopedagogice), călăuzitoare şi persuasiv avântate spre profunzimi nebănuite: „Se ne clădim adevăraţi şi înţelepţi / Să ne deschidem aripi către sine / Aripile albe ce le purtăm toţi / Aruncaţi-vă-n voi: după mine!”
5. În aceeaşi atmosferă expresionistă, de care Ion-Ovidiu Pânişoară se lasă antrenat într-un discurs postraklian, reverenţial – scurtcircuitat de imperativul metaforei vii, cuvântul putrezit se zbate înapoi şi înainte în „noroi de cuvinte pământ!” (Fresca). Devenit lumină, cuvântul – zeul fiind Dumnezeu – îşi revarsă cupa prea plină de spirit peste trupul poetului. Însă cuvântului negru de-i devii pradă, „în iad şi în întuneric ai s-ajungi”. Drept urmare, poetul cugetător ne avertizează: „Rândurile acestea n-au fost scrise; / Uitaţi-le dacă le-aţi văzut / cumva însemnate pe un colţ trădător / de suflet – căci cine n-are amintiri e / un om liber…” (Amintiri). Pare-mi-se şi Mihai Ursachi gândise la fel: a o rupe cu tradiţia, intrată într-o inerţie (in)voluntară, e secretul oricărei creaţii.. de la zero… / din nimic… Astfel, orice poesis dobândeşte corporalitate la început stingheră, dar care, accesată hermeneutic, îşi cedează prerogativele care refac legăturile cu această glorioasă tradiţie tocmai transgresată spre a fi reproiectată profitabil: „Învaţă, băiete, învaţă! Din câte soarta ştie / Să creeze pământuri şi cer, / Învaţă glasul stingher / Ce se naşte în noi. / Întoarce-te în sine mai apoi / şi te ajută!”.
Ca Meşterul Manole, poetul vrea să construiască poezia ca pe un zid: „dar trebuia să fie / un zid neobişnuit / nemaivăzut. / Ceva, aşa ca o poezie / nici prea înalt, / dar nici prea scund, / un zid.” Strânge tot soiul de materiale, ca, într-un târziu, să aibă revelaţia că zidul nu putea fi construit decât cu „suflete” şi atunci precum Mefistofel începe să adune la suflete: „Un suflet… şi încă un suflet… şi încă…” (Poezie). Folosind această tehnică a îmbinării / a deversării miturilor unele în altele / „arhetipurilor”, Ion-Ovidiu Pânişoară îşi atinge obiectivul de a scrie poezie autentică, ontologică, metafizică, transmitologică. „Murmur în alb” anunţă o voce lirică, situată deocamdată „între veghe şi dorinţă”: „În cuprinsul de fiinţă, / Versul cald tot mai străbate, / Zborul lui spre cer de lună / Gândul doar de-l mai îndrumă / Între veghe şi dorinţă” (Versul clasic).
Note bibliografice:
1. Ion-Ovidiu Pânişoară: Murmur în alb; ed. Spicon, Târgu-Jiu, 1994, 85 p.
2. Ion-Ovidiu Pânişoară: Urme pe zăpadă; ed. Universal Dalsi; Bucureşti, 1997, 95 p.
3. Ion-Ovidiu Pânişoară: Rătăcit în oglindă / Wandering in mirror; ed. Spicon, Târgu-Jiu, 2000; traducerea în engleză de conf. univ. dr. Ion Negreţ.
2. Ion Ovidiu Pânişoară: Urme pe zăpadă
În concepţia poetului, tot columnist, Ion-Ovidiu Pânişoară, dar lansat la cenaclul „Cristal” al Casei de Cultură a Sindicatelor din Târgu-Jiu, condus de profesoara Gabriela Popescu, iar, în lumea bună a „columniştilor” introdus de mine, Ion Popescu-Brădiceni, poezia este creaţie divino-adamică (Creaţia – Urme pe zăpadă, editura Universal Dalhi, 1997, p. 26).
Textele redactate în vers alb curg impecabil, motivate de instinctul erotic: „Ochiul meu (al lui, adică, al poetului plecat pe „un drum de front” – n.m., I.P.B.) păstrează în el / imagini pe care nu le va spune / nimănui, niciodată, / La mine fiecare parte din corp / îşi duce-n sine propria minune / Doar buzele sunt indiscrete / şi mă întreabă când am de gând să te sărut” (Ochiul (în vers alb), p. 45). Sau „sculptor de întuneric” – în haiku-ul „Fereastra” poetul ne informează „Am deschis fereastra / vrând să sar pervazul şi să zbor /. Dar dincolo era noapte” (pag. 47) – poetul asistă, învins de soartă, cum ultimul (său – n.m.) cântec transformă poezia într-un imens hohot de râs. „Visul alb al morţii” îl întristează pe poetul „sculptor de întuneric” (atenţie la oximoronul ca figură de stil – n.m.) chiar dacă s-a împăcat cu paginile sorţii celei victorioase. Poema „Visul alb al morţii” e citabilă in integrum: „Când am să mor veţi şti, / căci îmi veţi găsi o piatră pe umbră, / înseamnă că n-am mai putut pleca. // Sunt azi un om trist pentru că ieri, / prea vesel de viaţă, am trăit-o toată / şi astăzi îmi strâng trecutul în bagaje. // Sunt împăcat cu paginile sorţii, / chiar dacă mă strivesc între ele două eternităţi / ca pe o muscă-de-aur – totuşi muscă. // V-aş scrie tristeţea amurgului în roşu / dar nu pot să sfârşesc poezia căci cântecul, / ultimul cântec / o transformă într-un imens / hohot de râs!”.
Având obsesia pozitivă a cuvântului / a cuvintelor – deci a limbajului ca atare – şi apoi atent şi devotat cu limbajul secund al poeziei, Ion-Ovidiu Pânişoară decolează proustian: „Drept băutură în amintirea cu miros a florii / de aur şi lumină, te mulţumeşti cu vise, / cu-o gură din ceaiul de tei al amintirii”. În antologica poemă „Dialogurile”, poetul este mult mai dens ideatic în stil şi semantică, meditaţie şi reflexivitate decât bunăoară un alt columnist, Spiridon Popescu. Un topos precum „Casa morţii” coagulează nu numai emoţional – ci şi metafizic – / o arhitextualitate / transtextualitate matură, aproape montaliană, consonând cu tonul elegiac-confesiv al lui Gelu Birău: „Mormânt în câmp: / Lumea în întinderea unui / lan de grâu, / secerat de bătrâneţe. / Casa morţii / le-a scuturat ca pe nişte pagini / dintr-un calendar de câmpie. / Există o datină, îngropată ca o secure / în viaţa circulară a trunchiului / de copac, / de a închide mereu un început, / care n-are mireasma tare a frunzelor verzi! / „Aţi văzut vreodată o primăvară discretă?””. Aşadar, cuvintele sunt boabele de grâu scuturate în pagini de carte dintr-un calendar de câmpie, din Cartea prescurtată a Naturii, întocmai ca la Arghezi. „Iar acolo cu ochii într-un colţ de cer / stă cel ce scrie poezii, nebunul alb” căruia însă doar noaptea i se mai aude Cuvântul. A învăţat într-o vreme să crească şi, vai, să nu mai creadă în poveşti frumoase. Şi totuşi copiii sunt invitaţi să tacă pentru că în povestea care a şi început deja „se vorbeşte în limba aztecă”. Urmarea: „În sală cuvintele tac… A căzut o carte, pe jos”. E Cartea Naturii ori e Cartea Culturii. E Cartea Transnaturii sau e Cartea Transculturii la care se referă în Manifestul Transdisciplinarităţii Basarab Nicolescu şi despre care eu însumi m-am pronunţat (e)dictând legile Manifestului Transmodernităţii şi imediat legile Transmodernismului. Ridicând-o, poetul acuză delictul de perfecţiune „în încercarea a ceva cu adevărat important” după ce-a ieşit din oglinda timpului spart. Se autosesizează translucid că: „Nimic nu vrea să fie prea serios, / din ceea ce facem zilnic: învăţăm sinonime / pentru, pe cioburi, mersul pe jos, / dar ne trebuie altceva sau altcineva: Cine?” – după care se justifică de ce-a sculptat versuri fără ritm dar care, iată, poetului îi ies cel mai bine (Conferinţă). Cunoscându-şi măsura („măsura mea de cât şi cum (e poet – n.m., I.P.B.) e-un Răsărit (unul nou, refondator, ex nihilo / ab originem – n.m.). Ochiul de foc al Inspiraţiei şi al Creativităţii îi umflă Răsăritul, îi deschide cuvântul „spre uşa care se deschide-n vânt / rânjind albastru, călare pe un corb” (Oglinzi). În juru-i se întorc paginile vieţii şi ale Cărţii / ale Metacărţii. Poetul şi-a recodat lira sufletului la mana cerească a cuvântului anamnetic. Dar, înşelat, ca Homer, cu cuvinte oarbe, cu o mână ascunsă la spate strânge ochi vii care devin – cum la Paul Ricoeur – „metafore vii”, transsinonimice. „Cuvântul l-am primit prin pori şi l-am lăsat apoi să cânte şi să plece” – ne mărturiseşte – din „povestea” sa, auctorul, post-nichitastănescian, care în câte un distih ni se lămureşte drept poet pur-sânge: „Mă-mbrăţişa o ceaţă gri de fier / în ea rugina pasului tăcuse” (Minciuna). Cu asemenea străfulgerări metonimice Ion-Ovidiu Pânişoară, universitarul academic de azi, care nostalgia adolescenţei tardo-romantice (Mormintele albe): „Dar tu ai fugit din minele-eu / şi-ai ridicat Mănăstire / de frunze în care să te rogi pentru sufletul meu; şi n-am / aflat niciodată că porţi în pântec rodul unirii noastre / deasupra Mormântului Alb”. Învăţând deci a vorbi cu „cuvinte de durere şi tăgadă / să creadă altă lume şi alt nume”, privirea poetului „va şti să-ngheţe şi va şti să ardă”, oximoronic, „va ţine lumea zăvorâtă-n sine” şi doar lui, poetului contemplator, i se va arăta ca metalume / translume. „Dar bagă bine de seamă – probabil se referă la mine, recititorul de profesie şi istoricocriticului kairotic al unui prezent heraclitian – căci dacă nu vei şti la marginile firii să ai Tu o privire asemeni, de iubire, va creşte iarăşi monstrul nemuririi. Te vei căi bătrân şi obosit că Tu ai fost ales de ea să plângi, privire. / Pe o boltă fumurie a sfârşit, de Apocalipsă, un bătrân numit Străinul (care descinde din Platon şi Heidegger – n.m., I.P.B.), un bătrân eu, smulgea petalele timpului una câte una: mă iubeşte, nu mă iubeşte…” Ei, da, jocul e producător de poezie, de artă, de cultură, de emoţie, de stare creativă (Mărunţii anonimi). Deviind de la marea temă a Cuvântului, Ion Ovidiu Pânişoară se pierde reveriant, patetic şi oarecum disperat într-o alta transcendentă şi totodată de o imanenţă tulburătoare: iubirea, pe care o voi lăsa altor exegeţi, căci între timp poetul s-a răsucit spre o alta, eminamente transmodernistă: apariţia minunii, emergenţa miracolului, propedeutica învierii (Ieri, Ochiul). Mândru mă dezmeticeşte încă o dată din uşoara-mi perplexitate; poetul se reconsideră el însuşi drept predicator care-i lasă pe „dezmoşteniţi la chipul interior” care „se-agaţă disperaţi de zborul nostru de cuvinte, / apoi ne ţin discursuri de ochi şi poezie” să-i scrie versuri „cu ciocanul pe obraz” căci „ce-ai să câştigi dacă le strici jucăria?”. Fiind doar umbră, versul pesimist de ce să-l complice din nou? Fiind „legat de vis şi de cuvânt”, din purpuriul amurgului sare în poezie, căci zilnic sute de cuvinte mor în el ca-n Bacovia şi Dan Laurenţiu ori ca-n „Amiaza pe mare” a lui Silviu Doinaş Popescu. „În bule de cuvinte – jocul sferic / ce ne provoacă-n suflet cataractă” (Cuvântul rău), creează otrava abstractă a arbitrariului semnului lingvistic. „Împins spre gesturi şi măsuri extreme”, poetul se-ascunde-n poezie (ci nu numai se atârnă de ea ca Al. Philippide – n.m., I.P.B.) ca să îmbrace persoana a treia spre a se autodescrie magico-mitic ca un îndrăgostit cosmic: „Prins de altă noapte (ca Orfeu – n.m.) într-o Odaie-de-Iarbă (ce vers… americănesc superb – n.m.) mă surprind / numărând stele şi / mângâind pielea irisului tău!”, care în acelaşi timp, ca şi Blaga, se miră de tinereţea limbii, pe care el, erotizatul, o frământă ca s-o reinventeze auroral prin glasul transpersonal, alteritar, al iubirii: „Mă mir de tinereţea limbii-goluri, / le poate-nfiripa-n acelaşi cânt / în valuri de cuvinte şi de roluri / şi tu eşti rol: de-aceea te frământ, // Să scot din tine lacrima târzie, / suprema dăruire – cuvântul meu de aur / să te înalţi îngenuncheată mie / ca să-mi primesc – din public – lauri!” (Spectacolul). Dar de-ar fi poezia agonală, spectaculoasă, travestită, mascată, iar actorul care ar recita-o: beat (adică în extazul dionisiac? – n.m.), iar decorurile schimbate cu altele noi? Ar influenţa cu ceva noul decor poezia? Şi noii spectatori din uriaşul amfiteatru care, muţi ca nişte scaune (ca-n Eugen Ionescu: Scaunele – n.m., I.P.B.), ar constata că jocul nu le place? Desigur, întrucât aceşti alţi – şi mereu alţii – spectatori „vor alei de sânge şi durere – nu lacrimi de apă” pe scena improvizată a teatrului. Dialogal, textul poetic sună extraordinar de autentic, vădind ontologia subiectivă a artistului care, ratându-şi existenţa, se răzbună freudian prin invocarea aceloraşi stele „urcat pe-un piedestal furat / de pe-o alee din parcul tinereţii” (Frigul) dăruitoare de miraj şi de poveste.
„Urmele pe zăpadă” se încheie autopoietic şi nonconformist, şi duminical ca-n Eminescu ori ca-n Platon: „Într-un adăpost de om, nonconformistul de duminică: / o odaie strâmtă, mobilată cu câteva instincte. / Ce-i trebuie lui pentru o mică fericire? / Un alt om, nişte visuri şi uneori cuvinte… // Câteodată seamănă cu o broască ţestoasă, / întoarsă pe spate de-o mână glumeaţă, / dând din picioare, înotând parcă-n aer, / dinafară părând că pluteşte în viaţă. // Alteori este umbra unei mâini pe perete, / în faţa unui foc artificial închipuind, suprapuse, / imagini de animale şi semne abia descifrabile: / când bune când rele, mereu schimbându-se. // Totuşi, privit fiecare dinspre retină, / are lumea lui, o lume ce n-o ştiţi / decât pentru voi – şi iată cât de puţin / ne trebuie să credem că putem fi fericiţi!” (A fi fericit, p. 90).
Ion Popescu-Brădiceni
