„Dar dintre toate câte pun cununa
Durerilor ce inima sfâşie,
Au fost mereu şi fi-vor totdeauna
Plecările ce duc în veşnicie.
Plâng ochii lacrimi calde, până seacă,
Şi-ajunge pieptul scorbură uscată,
În urma celor care astfel pleacă
Să nu ne mai întoarcă niciodată.”
„Ce taină adâncă de călătorie!….
Să nu ştii unde-ajungi nici ce vei face.”
Vasile Militaru
„Cel mai bun este un NUME BUN decât avere multă şi voi, dacă veţi fi binefăcători şi darnici, numele vostru bun se va lăţi în lume.”
„Învăţăturile lui Neagoe Basarab”
Orice fiinţă umană trebuie să poarte un prenume, un nume de botez (antroponim) şi un nume de familie (patronim). Prin acestea, se exprimă identitatea persoanelor dintr-o colectivitate. Mulţi dintre semenii noştri poartă numele unor vieţuitoare, patrupede sau zburătoare (păsări). Cercetătorii care s-au ocupat de studiul patronimelor (nume de familie) au ajuns la concluzia că astfel de nume îşi au originea în supranume (porecle), cu alte cuvinte, ascendenţi mai îndepărtaţi au primit aceste nume pe baza unei comparaţii cu vieţuitoarele respective. Important este că numele devine nobil pentru cei care îl poartă doar prin merite şi virtuţi. Numai prin acestea, oamenii se fac cunoscuţi şi devin remarcabili în societate, iar numele lor „se va lăţi în lume”.
Prin faptele lor, profesorii Dumitru Ciocârlie şi Emanoil Cinteză, trecuţi „de al lumii hotar”, şi-au onorat numele, „darul sfânt al vieţii lor”.
Dumitru Ciocârlie s-a ivit pe lume la data de 03 mai 1930, într-o familie de oameni modeşti, cinstiţi şi harnici, din Comuna Câlnic, judeţul Gorj. Cu patru ani înainte, se născuse fratele cel mare, Ion, iar după patru ani, a apărut şi mezinul, Gheorghe (Gogu). Au avut şi o soră care s-a prăpădit la vârsta de 13 ani. Toţi fraţii au avut atracţie spre carte, de aceea, învăţătorii insistau pe lângă familie să dea copiii la şcoli cu grad superior, numai că asupra acesteia s-au abătut nori negri, deoarece tatăl s-a stins prea devreme, tocmai când ajutorul său era cel mai necesar. Cel mai mic dintre fraţi, Gheorghe, avea patru anişori, iar Ion se afla pe băncile Şcolii Normale din Tg-Jiu.. Tot greul vieţii îl va duce în cârcă mama, dar, plecând de la premisa că „Dacă ai carte, ai parte”, prin faptele sale, s-a biruit pe sine şi şi-a dat copiii la şcoli mai înalte. Ion, după terminarea şcolii, şi-a continuat studiile în învăţământul superior, cursuri fără frecvenţă, specialitatea matematică. Dumitru Ciocârlie a urmat cursurile Liceului de Băieţi „Tudor Vladimirescu” din Tg-Jiu, apoi cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică la Universitatea din Timişoara. În timpul studiilor universitare, pentru a uşura povara mamei, a îndeplinit şi funcţia de pedagog, în acelaşi timp, acorda meditaţii. Gheorghe, după absolvirea Şcolii Pedagogice din Craiova, a urmat cursurile universitare, specialitatea Limba şi literatura română. Pe lângă ajutorul mamei, a primit sprijin şi din partea celor doi fraţi mai mari. Îmi stăruie şi acum pe retină imaginea mamei lor care venea mereu cu desaga pe umeri să-i aducă merinde feciorului, precum mama din poezia (romanţa) cu acelaşi nume a lui Vasile Militaru. O mamă demnă de o eroină literară. O familie de profesori veniţi pe lume cu menirea de a lumina minţile şi sufletele a zeci de generaţii. Toţi au trecut în veşnicie.
După absolvirea facultăţii, profesorul Dumitru Ciocârlie a fost repartizat la Liceul Teoretic din Târgu-Cărbuneşti, azi Colegiul Naţional „Tudor Arghezi”. După trei ani, între 1960 şi 1966, ocupă funcţia de şef al Secţiei de Învăţământ a raionului Gilort, dovedind reale calităţi manageriale. A condus învăţământul cu o mână forte, într-o perioadă grea, când majoritatea profesorilor din învăţământul gimnazial erau necalificaţi, după înfiinţarea ciclului doi în mai toate comunele. Era exigent şi riguros în toate acţiunile sale, în primul rând faţă de sine, plecând de la ideea că „Exemplele sunt ramuri care nu se usucă niciodată” (Şerban Cioculescu), apoi faţă de personalul didactic, în acelaşi timp, ţinea foarte mult la subalternii săi şi se comporta în aşa fel, cu multă abilitate, încât ingerinţa factorului politic nu se făcea simţită. Fermitatea de care da dovadă era exprimată şi prin rostirea accentuată a cuvintelor cu o voce aparte. Îi cunoştea pe toţi dascălii din raion, pe cei cu merite îi evidenţia prin dările de seamă şi le acorda prime de Ziua învăţătorului, când se organizau mese festive cu toţi slujitorii învăţământului, în reşedinţa de raion sau în alte aşezări montane (Novaci, Baia de Fier). A organizat un cor al dascălilor din raion, cu concursul profesorilor Jitaru şi Chiriţescu, participând cu bune rezultate la diferite competiţii. Prin demersurile Domniei Sale, s-a înfiinţat o secţie serală a Liceului Teoretic din Târgu-Cărbuneşti la Ţicleni. Între anii 1966-1968 ocupă funcţia de vicepreşedinte al Sfatului Popular al raioanului Gilort, prilej de a se ocupa de înzestrarea materială a şcolilor, iar începând cu anul 1968, când a avut loc împărţirea administrativă pe judeţe şi până în 1982, răspunde de învăţământul gorjean şi de cultură din partea judeţenei de partid, apoi, în deceniul următor, 1982-1992, funcţionează ca profesor şi Director la Liceul nr.4 Târgu-Jiu, de unde se pensionează.
Emanoil Cinteză s-a născut la data de 8 iulie 1919, în Comuna Săcelu, judeţul Gorj, într-o familie modestă, urmează şcoala primară în localitatea de baştină, cu rezultate meritorii la învăţătură. Învăţătorul, observându-i agerimea minţii elevului, insistă pe lângă familie să dea copilul la şcoală mai departe, dar se izbeşte de refuzul părinţilor din lipsă de posibilităţi materiale. În situaţia aceasta, învăţătorul merge personal cu elevul la examenul de admitere, la Şcoala Normală „Spiru Haret” din Târgu-Jiu pe care o absolvă cu foarte bune rezultate, apoi pleacă pe front în Al Doilea Război Mondial pentru o sută de zile, fiind decorat. Venind de pe front, ocupă temporar un post de învăţător în judeţul Mehedinţi. Îşi continuă studiile la Academia de Studii Econimice din Bucureşti, ocupă funcţia de profesor de matematică şi director la Şcoala Elementară din Săcelu. În urma unor inspecţii speciale, observând pregătirea de specialitate şi psihopedagogică a profesorului Emanoil Cinteză, Dumitru Ciocârlie îl promovează în funcţia de Director al Liceului Teoretic din Târgu-Cărbuneşti, unde îşi desfăşoară activitatea între anii 1963-1972. Pe tot parcursul, a dovedit aceleaşi calităţi de foarte bun manager. Rigoare, ordine şi disciplină erau impuse atât elevilor, cât şi personalului didactic şi de serviciu. Toţi cei care l-au cunoscut îi aduc numai cuvinte de laudă, au admirat pregătirea profesională solidă, materia predată la fiecare lecţie era sintetizată pe cele două table, cu un scris superb, l-au admirat ca om ordonat cu ţinută vestimentară impecabilă, îl priveau cu un sentiment de încântare pentru memoria pe care o avea, atribuindu-i şi porecla de Micul Napoleon, cunoscând toţi elevii liceului, deşi erau câte trei clase paralele pentru fiecare an. I se mai spunea şi Jupânul, deoarece folosea frecvent acest cuvânt. Pe timpul directoratului profesorului Emanoil Cinteză, liceul intră în competiţie cu cele mai bune licee din judeţ.
La iniţiativa şi cu contribuţia profesorilor Dumitru Ciocârlie şi Emanoil Cinteză, s-a realizat parcul din Târgu-Cărbuneşti. Ne permitem şi o relatare amuzantă: un cetăţean intră în biroul profesorului Dumitru Ciocârlie, în localul primăriei de azi, şi întreabă de profesorul Cinteză, la care primeşte un răspuns prompt: „Caută-l pe o creacă mai sus!”.
Anii petrecuţi la pensie n-au fost uşori pentru profesorul Cinteză, având în vedere că aleasa inimii sale, educatoare, a plecat mult prea devreme în cele veşnice, iar cele două fiice s-au stabilit în Canada, astfel că singurul partener de dialog era singurătatea, de aceea, pentru atenuarea acesteia, şi-a găsit refugiul în activitatea publicistică la cotidianul „Gorjeanul”, o vreme figurând şi în colectivul de redacţie.
După cum vedem, traseul didactic al celor doi profesori dispăruţi este asemănător, de asemenea, similitudinea caracterială este izbitoare: tăria de caracter, onestitatea, modestia, bunătatea, fermitatea şi spiritul de dreptate. Cei doi profesori plecaţi definitiv au fost nişte oameni integri, nişte caractere puternice, disciplinate, cu o voinţă bine educată şi cu o conştiinţă curată, construită pe fapte. Într-adevăr, viaţa lor a fost „ca o coridă” (O. Paler), dar toreadorii Dumitru Ciocârlie şi Emanoil Cinteză nu s-au lăsat niciodată învinşi.
Caracterele lor s-au oţelit trecând cu brio prin hăţişurile vieţii. Verticalitatea morală a profesorilor a fost aidoma zborului vertical la mari înălţimi a ciocârliei. Până şi cele două păsări, ciocârlia şi cinteza, se aseamănă între ele, sunt două păsări mici, cântătoare. N-au urmărit şi n-au făcut avere, n-au fost nişte rangofili, iar faptul că au ocupat funcţii de conducere a fost o apreciere a pregătirii lor profesionale şi a frumuseţii morale.
Amândoi au plecat din viaţă cu conştiinţa datoriei pe deplin îndeplinite. Amândoi erau dezamăgiţi de ceea ce se petrece azi în învăţământul românesc.
Profesorul Dumitru Ciocârlie a plecat dintre cei dragi la data de 19 mai 2014 cu strângere de inimă că o părăseşte definitiv pe aceea care i-a furat inima, devenindu-i o iubitoare şi credincioasă soţie şi dăruindu-i două fiice deştepte, cuminţi şi frumoase, dar şi cu un sentiment de mulţumire că şi-a făcut datoria de profesor, cetăţean, soţ, părinte şi bunic, iar fiicele sale, Letiţia, doctoriţă, şi Liliana, informatician, se află la casele lor. Profesorul Emanoil Cinteză a plecat în cele veşnice la data de 17 mai 2012, cu satisfacţia că în lumea aceasta a făcut numai binefaceri, dar şi cu durere că cele două fiice s-au statornicit departe de ţară, peste mări şi oceane, în Canada.
Acum cerul nu este numai al păsărilor, este şi cerul celor care au fost profesori şi oameni de omenie pe acet pământ, Dumitru Ciocârlie şi Emanoil Cinteză. Acum, de acolo, din „susul cel mai de sus”, printre îngeri şi stele, privesc la cei dragi.
Odihnească-se în pace şi fie ca amintirea lor să devină o veşnicie!
Constantin E. Ungureanu
