Pericopa Evanghelică a Duminicii a doua după Înviere ne face părtaşi la ziua în care se cuvine să-l cinstim pe Sf. Apostol Toma, cel care, deşi a avut o ispită de moment, în care s-a îndoit de Învierea lui Iisus, a mărturisit credinţă în Hristos, recunoscându-i divinitatea, dar şi umanitatea, când a mărturisit “Domnul meu şi Dumnezeul meu”!
Mântuitorul Iisus Hristos, voind să-l vindece pe Toma de îndoială, pe un ton de mustrare, i-a arătat acestuia realitatea sau adevărul Învierii Sale din morţi printr-o dovadă palpabilă, fizică, de atingere a trupului Său. Evanghelia Duminicii numite Duminica Tomii este plină de înţelesuri duhovniceşti sau semnificaţii spirituale pentru viaţa Bisericii în general şi pentru viaţa fiecărui creştin, în special, fiindcă ne arată că Hristos Cel Înviat este vindecătorul necredinţei noastre.
“Adu degetul tău şi mâna ta o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios”
Evanghelia ne spune că în seara zilei Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a intrat prin uşile încuiate în casa în care se aflau ucenicii Săi adunaţi de frica iudeilor, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-22). Toma însă, nefiind de faţă la prima arătare a Mântuitorului în mijlocul ucenicilor Săi, a zis acestora: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). De aceea, pentru a-l încredinţa pe Toma de adevărul sau realitatea Învierii Sale, ca şi pe ceilalţi ucenici, după opt zile, Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat încă o dată ucenicilor Săi, trecând, de asemenea, prin uşile încuiate, stând în mijlocul lor şi zicând: “Pace vouă”. Însă după aceea, imediat, S-a adresat în mod direct lui Toma, zicându-i: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Ştim prea bine că sunt momente în viaţă când trebuie să fii prezent şi să vezi că fiecare dintre noi trebuie să aibă această grijă de tot ceea ce gândeşte şi face! Totuşi, această “scăpare” a lui Toma va avea un efect binefăcător pentru tot neamul omenesc, pentru toţi aceia care au nevoie de dovada credinţei dreptmăritoare. Ştim că ucenicii i-au povestit despre Înviere, dar el nu crede nimic, fiindcă Toma este un om dintr-o bucată, un adevărat spirit raţional şi îndoielnic, dar fără vicleşug, pentru că spune tranşant: dacă nu văd şi dacă nu ating rănile Sale, nu voi crede! Oare, nu sunt atâţia oameni ca Toma, ba, am putea chiar să spunem că toţi suntem Toma, şi, de aceea, un astfel de eveniment, care altfel este anecdotic şi pilduitor, putem afirma că, de fapt, capătă o amploare universală.
Deci, a răspuns Toma şi I-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”
Iisus i-a zis: “Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”! Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea veacurilor, iar acestea s-au scris, ca să credem că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să avem viaţă în numele Lui. Neînchipuită bunătate a lui Hristos, îngăduinţă de necrezut a lui Dumnezeu pentru micimea noastră raţională! Vrei o dovadă, iată că ţi-o dau! Dar, asta înseamnă şi că îndoiala lui Toma era adevărată: el nu se prefăcea, nu glumea, iar în astfel de cazuri, Dumnezeu îi răspunde mustrător: «nu fi necredincios, ci credincios». Toma atunci rosteşte una dintre cele mai frumoase fraze din întreaga Evanghelie şi din Biblie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu», semn că a înţeles totul. Este prima oară când un om spune lui Iisus Hristos, «Dumnezeul meu», iar într-o clipită, inima i-a fost zdrobită de recunoştinţă şi de bucurie, semn indubitabil că acest om L-a întâlnit pe Dumnezeu. A făcut această minunată mărturisire în numele întregului neam omenesc şi întreg universul îi este recunoscător. Cu toţii ştim că Domnul dă apoi un cuvânt duhovnicesc de căpătâi, cu caracter universal: «fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut», iar pentru mulţi dintre noi să fie de învăţătură că, de departe, credinţa celor care nu au văzut este mult mai mare şi mai puternică decât a celor care au văzut. Ei sunt deja «fericiţi», adică au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu, poate ca o dovadă că trebuie să mijlocească Sfântul Apostol Toma, până la cea de-a doua Venire, pentru toţi cei care se îndoiesc şi sunt în întunericul lăuntric al neîncrederii carteziene! Sf. Apostol Toma dorea, aşadar, ca Iisus să fi înviat, dar teama, neîncrederea, îndoiala puseseră stăpânire pe sufletul său: dacă Hristos n-a înviat, ci numai un zvon se răspândise prin Ierusalim? Dacă Iisus n-a înviat şi numai o părere a ucenicilor îi fac să ia drept fapt împlinit dorinţa lor puternică, să socotească adevăr, închipuirea lor?
Când teama, îndoiala şi necredinţa se transformară într-o credinţă tare
Ca pe mulţi dintre noi, unele îndoieli îl cuprind şi îl stăpânesc pe Toma, îl chinuie, îi frământă sufletul ars de dragoste şi de nădejde întru mântuire. Convinşi de adevărul învierii lui Hristos, ceilalţi apostoli n-au mai încercat să-l convingă pe Toma, fiindcă ei îi cunoşteau firea de om înclinat să cerceteze orice fapt, pentru a ajunge la concluzii pe baza unor dovezi sigure. Pe de altă parte, apostolii erau încredinţaţi că Mântuitorul va reveni în mijlocul lor şi atunci Toma se va convinge personal că Domnul a Înviat. Hristos, care cunoştea tot zbuciumul lui Toma, nu voia să-l lase pradă îndoielilor şi suferinţelor sale sufleteşti, şi opt zile l-a lăsat să se frământe în dorinţa de a afla, în sfârşit, el personal, adevărul învierii Domnului. În acest fel, era exclusă orice posibilitate de a se înşela în privinţa realităţii vii a prezenţei lui Iisus cel înviat, şi copleşit de uimire şi de recunoştinţă, el n-a putut spune decât: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, cuvinte care exprimă esenţa acestui adevăr, că învierea Domnului nu mai poate fi pusă la îndoială. Este o exclamaţie de adorare şi rugăciune înaintea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când teama, îndoiala şi necredinţa se transformară într-o credinţă tare, izvorâtă din puterea dragostei ce o avem fiecare pentru Domnul! Poate în neîncrederea Apostolului Toma vedem că Dumnezeu Însuşi a îngăduit-o, pentru ca ea să aducă mai mare folos credinţei noastre! Cercetarea înţelesului Evanghelic ne conduce la adevărul unei profunde legături a oamenilor cu credinţa în Hristos, iar prin risipirea îndoielii, vom dobândi pacea, bucuria, netemerea, liniştea şi mulţumirea. Acestea pătrund tainic în sufletul nostru şi înlătură piedicile pe care duhul cel rău le pune în calea desăvârşirii noastre. Având mereu încrederea în Dumnezeu, să ne străduim, având conştiinţa trează în îndeplinirea a tot lucrul cel bun, să ne rugăm ca şi noi să simţim şi să trăim puterea Învierii Domnului în toată strălucirea ei dumnezeiască!
Profesor, Vasile GOGONEA
