Pericopa Evanghelică a Duminicii a cincea după Înviere prilejuieşte nu doar tâlcuirea unei întâmplări minunate din viaţa Mântuitorului, dar şi desluşirea substratului profund al credinţei noastre, pentru că dincolo de pedagogia însetării sufletului omenesc se dezvăluie neasemuita revelaţie că Dumnezeu-Cuvântul cunoaşte toate resorturile lăuntrice ale existenţei fiecăruia, indiferent de motivaţia formulării unor întrebări la care nu vom putea răspunde întrutotul detaşaţi de provocările vieţii!
Cât despre rugăciunea în duh şi în adevăr, să nu trecem prea uşor peste faptul că aşa “Precum vederea este mai mare decât toate simţurile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele cele bune”, iar lumina care ne însufleţeşte credinţa este deasupra firii noastre omeneşti!
Spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”!
Iată, aşadar, că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, şi pururea însetând de mântuirea sufletelor omeneşti, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu aceasta, prin înţelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi printre alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicîndu-i: “Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Tocmai în această lumină ne apare şi Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, poate ca o întâmplare ce aşează înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscându-L pe Domnul Isus, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui. Desigur, această femeie a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei şi samarineni erau neînţelegeri şi ură mare pe motive religioase şi politice. După ce a scos apă, femeia a vrut să plece, dar, împotriva tuturor preceptelor Legii şi spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. La auzul cuvintelor, femeia a fost foarte mirată, pentru că nu se mai întâmplase aşa ceva, iar Omul dinaintea ei încălca rânduielile tradiţionale. Atunci îl înfruntă întrebându-L: “Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă şi parcă aştepta o explicaţie. Şi atunci, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele i se părură femeii fără înţeles, şi mirându-se, zise: “Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină: “Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”.
“Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie”?
Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viaţă, o ispitea, totuşi, zicând: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”! Se pare că în acest fel a făcut Samarineanca noastră cunoştinţă cu Dumnezeu, iar bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate. Poate că într-o astfel de stare de bucurie neasemuită ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime, întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te întâlneşti cu Dumnezeu şi ai revelaţia dobândirii credinţei celei adevărate. Desigur, bucuria descoperirii credinţei tămăduitoare, pe care ţi-o face Dumnezeu, nu te lasă acolo unde te-a găsit: te strămută într-un misionar, lăsând toate ale tale, precum a lăsat şi Samarineanca găleata la fântână, fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar pe care-L ducea acum în inima ei, ca o făclie de lumină în cetatea Samariei. Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a înălţat-o până la întrebările veşniciei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămiezii, ci L-a revelat ca pe Acela Care dăruieşte apa vie a însetării sufletului nostru! Pentru a gusta din apa cea vie, sufletul Samarinencei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăinţă şi mărturisire. Dar, fără o asemenea pregătire este cu neputinţă să înţelegi ce anume este această “apă vie” ca să o primeşti cu înţelepciune. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, cu sufletul împăcat, să fi părăsit întunericul apăsării păcatului şi să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, iar abia după aceea va înţelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”!
Iisus găseşte prilejul potrivit să pună lumină în sufletul acestei femei!
Iisus îndreaptă cuvântul său către femeie şi zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”. Mântuitorul, Cel care, ca Dumnezeu atotştiutor, vedea şi cunoştea faptele, inimile oamenilor, ştiuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei, pentru că spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, şi a început să-i amintească amănunte din viaţa ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuţie, nu doar dintr-o teamă sfântă, ca în faţa unui prooroc, cât mai ales din dorinţa de a-şi lămuri unele lucruri pe care nu le înţelesese până atunci prea bine. În acest moment, Iisus găseşte prilejul potrivit să pună lumină în sufletul acestei femei care vieţuia în întuneric şi păcate. Femeia era cuprinsă de păcatul desfrânării, fiindcă avusese cinci bărbaţi în afara legii şi nici al şaselea cu care era acum nu era bărbatul ei legitim, iar din această mocirlă a păcatelor nimeni nu putea s-o scoată decât Fiul lui Dumnezeu, care s-a coborât din cer. El i-a descoperit păcatele cele grele şi a făcut-o să înţeleagă că El este Mesia cel adevărat! Dacă la început vedem pe această femeie cam distrată şi încrezută, spunându-i Domnului că nu are bărbat, deodată, privind mai cu atenţie la Mântuitorul, rămâne încremenită de strălucirea feţei Sale şi apoi se miră când înţelege că rugăciunea celui care nu încearcă să se înşele nici pe sine, nici pe Dumnezeu este apa vie care stinge însetarea sufletului apăsat de păcatele lumeşti. Ştim prea bine că nu se sfârşeşte istoria acestei femei cu cele relatate în Evanghelie, pentru că tradiţia spune că ea a devenit, după convertire, una dintre cele mai aprige uceniţe ale Domnului şi că a propovăduit învăţătura sa, murind cu cei şapte copii ai săi moarte de martir, sub împăratul Nero, însemnată în calendar sub numele de Martira Fotinia. Astfel, învăţătura Evangheliei ni se adresează nouă tuturor, iar cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţinem minte este tocmai această chemare a Mântuitorului de a ne închina în duh, în adevăr şi dreptate!
Profesor, Vasile GOGONEA
