Satul întreg trăiește magia sărbătorilor creștine în care atotprezente sunt superstiții și eresuri imemoriale (dragobetele, sânzienele, Ziua Lupului etc.), precum credințele în „Necuratul” (și practicile de alungarea răului, usturoiul ca panaceu al locuinței…), așa cum află curioasa școlăriță Maria de la mătușa Smaranda, inclusiv despre spiritul malefic manifestat în lume contra ordinii lui Dumnezeu veghind din înalt (Cămașa de izbândă, Candela Cerului). Sau superstițiile legate de mătrăgună, care „ridică din pat omul bolnav și dă minte celui nerod” și niciodată „nu uită și nu iartă”, plantă miraculoasă, cu rol apotropaic, folosită în practicile ei de mătușa Smaranda, tămăduitoarea satului, prezentă în mai multe povestiri. Cu astfel de leacuri, soacra Smaranda, mama Călinei, reușește să-și aducă ginerele pe calea familiei, după legătura lui Costică, tatăl unor nevinovați copii, cu o farmazoană ibovnică (Doamna Codrului). De fapt, mătușa Smaranda era o femeie respectată în lumea satului, primarul liberal Vasile Năgăra oprea trăsura, „discuția cu Smaranda era întotdeauna instructivă și interesantă” (mai ales sfătuindu-se despre seceta ce chinuia satul, punând în mișcare „jocul paparudelor” făcut de niște „fetițe neprihănite și sărace, îmbrăcate numai cu ramuri verzi și mlădițe de salcie” – sau boji, în satele din sudul Gorjului – , însoțite de Nea Coțofan, un bătrân cu traistă). Va veni și ploaia mult așteptată, oprirea ei fiind pusă pe seama unei șatre de cărămidari de la marginea satului, care făcea cărămidă pentru primărie, căpetenia Iorgu replicându-i primarului: „Fii om, boierule! Ți-am udat porumbii, ce mai vrei? Lasă-ne și pe noi să ne terminăm cărămida!” (ploaia venise din deșertarea unui burduf din piele de măgar umplut cu rouă, pe care țiganii îl legaseră la loc, ca zeul vântului El din mitologia greacă eliberat din sacul magic!).
Sătenii din Preajba au turme de oi la munte, acolo le duc de la Sfântul Gheorghe până la Sfântul Dumitru, „urcatul oilor” la Parâng fiind (chiar până azi în zona Baia de Fier) o sărbătoare cinstită în partea locului de unde se vede mai tot timpul anului coroana de munți. Acolo, la stânile din Parâng, se petrec unele episoade din aceste povestiri (Bradul lui Oane…, Lupul turbat). De Ziua Lupului, sărbătorită la Sfântul Andrei, ultima zi de noiembrie, sunt legate unele practici din sat privind măritișul (e cazul Mariei, fata care urmează obiceiul pentru flăcăul Ioniță pe care „îl sorbea din priviri”, din povestirea Ziua Lupului). Lupul, sălbăticiune fabuloasă, este, de fapt, prezent în mai multe povestiri, atacând turmele de oi, câinii păzitori și chiar oameni. Mușcătura invindecabilă a lupului aduce turbarea câinilor, care trebuie omorâți, ba chiar a oamenilor, cum e cazul ungureanului Ion Herța, pe care nici doctorul Hasnaș de la Tg.-Jiu nu mai poate să-l vindece, „microbul turbării ajungându-i la creier” (Lupul turbat).
Un obicei mai vechi în viața comunității este strigarea peste sat de Lăsata Secului, jucatul fetei la horă cu o anumită semnificație, ba chiar „fuga” tinerilor, în cazul în care familiile însurățeilor nu se înțeleg. Fiind puse în fața faptului împlinit, părinții nu au decât să accepte situația și să-și aducă odraslele „în rândul lumii”, învoindu-se și pregătind nunta. Așa se va întâmpla cu Ioniță lui Năgăra și Maria lui Șerban, socrii baiatului refuzând inițial să-i dea de zestre fetei lor pământul bun din luncă. Până la urmă tatăl lui Ioniță acceptă oferta cuscrului, chiar în dimineața în care tinerii urmau să fugă (Fuga, pp. 189-200). Un obicei interesant, ca la marii noștri prozatori de câmpie (Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu etc) este, așadar, „hopăițatul”, din Săptămâna de Brânză din Postul Mare, numită și „Săptămâna Nebunilor”, când se aprind focuri, care constă în „strigarea peste sat cu opaița în mână”, un fel de cronică satirico-umoristică a satului care vizează figuri nominalizate de fuduli, proști, leneși, bețivi, avari și alte vicii, precum „ibovnicitul”, moravurile ușoare, uneori ajungându-se la încăierări între cei care strigă și cei vizați de mesajul „horit” (Săptămâna Nebunilor).
În ordinea calendarului țărănesc, colorat de un creștinism popular și cosmic, dar și de multe alte eresuri și practici precreștine, este și sărbătoarea Sânzienelor, de după Rusalii, marcând ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, când fetele de măritiș aruncă peste casă coroana de sânziene înflorite, după un mai vechi obicei. Sânzienele sunt „bune pentru țăran”, dar să nu le privești când joacă goale, că te înnebunesc, îți iau mințile, ca în cazul flăcăului Oane din bucata Bradul lui Oane și Călușarii sau cazul lui Dină Mutu pe care zânele „l-au jucat toată noaptea, până ce nerodul a leșinat”. Povestirea, cu fabulosul ei evidențiind mentalitatea populară, are în centru cazul tinerei Maria, care, cu ajutorul Smarandei, va reuși să arunce pe casă coronița de sânziene, rămânând agățată, semn de măritiș apropiat (Sânzienele sau cântecul dragostei).
Aceleași obiceiuri, evocate în autentica lor desfășurare aureolată de magia sărbătorilor de peste an, o avem și în povestirea Dimineața de Ignat, în care întâlnim aceeași legătură sufletească dintre oameni și animale, în cazul de față între Anica, fetița lui Ion Năgăra (prietena cățelușei Vidra, din povestirea evocată mai sus) și porcul Ghiță, „partenerul ei de joacă”, care va fi sacrificat de Ignat, de data aceasta cu credința nutrită de fetiță că prietenul ei a zburat în lumea poveștii, „peste nouă mări și țări”, lăsând familiei carnea, în mod sacrificial. La un moment dat, dincolo de „carnagiul de Ignat” ori de „măcelul ovin” de Sf. Paști („carnagiu pascal”), autorul reflectează astfel pe seama legăturii dintre oameni și animale: „Petru orășean, carnea e marfă (…) În sat, lucrurile arată altfel. La jugul gospodăriei trag împreună, oameni și vite. Casa și grajdul sunt aproape. Când se roagă pentru sănătatea familiei, țăranul pomenește și animalele. Fără ele viața lui ar fi amară. // De când e lumea, animalele tinere atrag copiii. Ele știu să se joace cu ei. Nu cu părinții lor. Aceștia sunt mereu ocupați. N-au timp de joacă. Nici bani pentru jucării nu au. Ce câștigă pe brânză (,) abia le ajung pentru opinci și foncere.”
În totul, această primă parte, „Proză fantastică”, exploatează viața satului Preajba, având ca personaje țărani autentici, proveniți din cel puțin trei generații, de la aceea din secolul precedent (cu Războiul de Independență, la care participă, bunăoară, Moș Bicherete, „eroul de la Smârdan” – Fântâna lui Bicherete), la l generațiile celor două războaie din interbelic, în care își dovedesc curajul și dragostea de glia străbună țărani de felul lui Nicolae Năgăra (fiul lui Ion Năgăra, bunicul dinspre mamă al autorului) sau Luca, tatăl povestitorului, în al doilea război. De observat că în multe povestiri din cele două părți ale volumului apare neamul lui Ion Năgăra, bunicul, de unde impresia plenară de narațiuni engramate de o extinsă autobiografie.
Desigur, conform mărturisirii inițiale, autorul realizează, totodată, și o „despovărare”, în sens terapeutic, având în vedere că această „proză fantastică” / aceste „amintiri din dimineața vieții” apar la împlinirea vârstei septuagenare, și ca o „datorie” de conștiință față de satul în care a văzut lumina zilei și din care, până la acești ani, a trebuit să trăiască, după perioada de studii în străinătate, în alte locuri.
Zenovie CÂRLUGEA
