Poate cea mai grea şi mai anevoie de înţeles revelaţie pentru firea omnească se dovedeşte a fi Pericopa Evanghelică a Duminicii a 19-a după Rusalii, deoarece în Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor, Dumnezeu ne cere să binevoim răsplata iubirii milostive, cea care ne face pe noi, oamenii, iubitori şi milostivi, asemenea Lui Dumnezeu, dat fiind faptul că Mântuitorul Iisus Hristos apropie cugetul justiţiar şi simţirea noastră emoţională înaintea unui standard foarte ridicat, neîndoios, acela de a ieşi din rândul păcătoşilor şi al oamenilor obişnuiţi prin iubirea celor care năpăstuiesc sufletul nostru, sfatul Domnului înălţându-se ca o chemare la un lucru anevoios şi cu denominaţii utopice care nu ţine de natura omului trăitor pe acest pământ!
De aceea, Iisus ne cheamă, nu doar să facem lucruri bune pentru vrăjmaşii noştri, cum ar fi să-i salutăm şi să ajutăm la împlinirea nevoilor lor, dar să dorim şi ceea ce este mai bun pentru ei, să exprimăm aceste dorinţe în rugăciuni, atunci când vrăjmaşii nu sunt pe-aproape să ne audă. Pentru a ne da seama că se poate ca omul să ierte şi chiar să se roage pentru vrăjmaşii săi, inimile noastre ar trebui să preaslăvească mântuirea lor, să nădăjduiască prezenţa lor în cer şi să dorească fericirea lor veşnică!
“Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine…şi veţi fi fiii Celui Preaînalt…”
Rugăciunea pentru vrăjmaşii tăi este una dintre cele mai adânci forme ale dragostei, pentru că ea înseamnă că doreşti cu adevărat să li se întâmple ceva bun. De multe ori, poţi face lucruri frumoase pentru vrăjmaşii tăi, fără vreo dorinţă sinceră ca lucrurile să le meargă bine. Dar rugăciunea pentru ei este în prezenţa lui Dumnezeu, care îţi cunoaşte inima, şi rugăciunea este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru binele lor şi pentru semnul care ar putea fi pentru convertirea lor, pentru pocăinţa lor, pentru trezirea acestora, astfel încât să-şi dea seama de duşmănia din inimile lor înveninate de ură. O astfel de rugăciune s-ar cuveni rostită pentru oprirea alunecării în mrejele păcatului, chiar dacă pentru acesta va fi nevoie de o boală sau o calamitate, dar rugăciunea pe care ne-o propune Mântuitorul este întotdeauna pentru binele lor. Când Mântuitorul ne spune: “Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este”, El ne cere un lucru greu de realizat, fiindcă socotim că este normal să răspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine şi să împrumutăm pe cei care ne împrumută sau de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat, dar contrar învăţăturii acestei Pericope, nu ni se pare normal sau firesc să facem bine celor care ne fac rău, iar în acest fel, constatăm că, de fapt, ceea ce numim noi firescul sau normalul cel de toate zilele, în esenţă, nu este firea cea voită şi creată de Dumnezeu, ci firea păcătoasă care amestecă răul cu binele, bunătatea cu vrăjmăşia, care aşteaptă imediat o răsplată cuvenită pentru fapta cea bună. Pentru a înţelege substratul învăţăturii acesteia, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă, fiindcă ştim sau credem că ştim ceea ce vrem să ne facă nouă oamenii. Dar, oare, vrem să ne urască, să ne facă rău, să ne pârască întru ascuns şi să ne târască prin judecăţi? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine, poate vrem să fim iubiţi, ajutaţi, ascultaţi şi iertaţi, ca să fim priviţi cu încredere de cei din jur!
Standard “performant” la care este chemat omul prin puterea credinţei sale
Cuvântul Mântuitorului are în vedere interesele noastre, ale fiecăruia, încât nu e cu putinţă să nu le înţelegem şi pe-ale altora, aşa cum le înţelegem pe-ale noastre! Fiul Domnului ne ia pe noi înşine drept măsură a modului cum trebuie să ne purtăm cu alţii şi cum vrem să se poarte şi alţii cu noi, pentru ca în acelaşi fel să ne purtăm şi noi cu dânşii. Dar, de fapt, credem că nu este vorba doar despre modul cum pot să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci, despre nivelul maxim la care este chemat omul să convieţuiască în comuniune şi în context social. Cei mai mulţi comentatori ai textului Evanghelic, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o avem în vedere, pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură care depăşeşte puterea de pătrundere a omului! Chiar se vorbeşte despre un gen de maximalism teologizant sau chiar despre o utopie cu adânci reverberaţii filosofice! Într-un fel, putem fi de acord că este un standard pe care omul nu îl poate atinge prea uşor, dar tocmai la un asemenea standard “performant” este chemat omul să ajungă prin voinţa sa şi prin puterea credinţei sale. Acest lucru înseamnă că omul poate ajunge mult mai sus decât îl pot conduce puterile sale conştientizate şi evaluate la un moment dat, că-şi poate depăşi măsura firii, cum am spune în termeni duhovniceşti. Dar, oameni buni, acest lucru este esenţial, pentru că devine definitoriu chiar modul în care omul îşi poate depăşi măsura firii sale! Cu ajutorul Lui Dumnezeu, omul are şansa unică şi irepetabilă de a accede instantaneu la resursele dumnezeieşti îndelung tăinuite şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii, iar unul dintre aceste standarde este tocmai acela de a ajunge să-¬şi iubească vrăjmaşii săi, pe aceia care i-au făcut rău cândva, care i-au otrăvit viaţa! El, omul îndumnezeit cu adevărat, nu numai că nu se răzbună pe răufăcătorii lui şi nu le răspunde la rău, prin răutate, ci, mult mai mult decât atât, trebuie să-i şi iubească, iar acesta este într-adevăr un standard înalt dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască pe care omul nostru este chemat să o atingă!
Cu această învăţătură minunată ne “ispiteşte” Evanghelia Duminicii acesteia
Prin urmare, iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie, deci, şi a vrăjmaşilor noştri este un standard dumnezeiesc, pentru că este modul de existenţă sau de atitudine a Lui Dumnezeu Însuşi! Oare, ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de atitudinile oamenilor şi de patimile lor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb, ca la piaţă, dar aceasta poate însemna şi cea mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman decăzut! În felul acesta, Dumnezeu S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti, dar de această dată, Pericopa Evanghelică ne spune că omul este chemat să reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi, aşa cum reacţionează Însuşi Dumnezeu, adică, să se ridice deasupra determinărilor contextuale şi conjuncturale, să nu se estompeze în răutăţile unor semeni de-ai săi, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, chiar dacă aceştia se dovedesc neputincioşi, păcătoşi sau răi! Se ştie că o anumită filosofie existenţialistă invocă, de obicei, dreptatea, însă, dacă s-ar analiza minuţios cineva pe sine, ar constata că nu are împlinire sufletească doar atunci când este bun la schimb, când face bine pentru a i se întoarc e fapta înapoi! Cu această învăţătură minunată ne “ispiteşte” Evanghelia Duminicii acesteia, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă omul să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi apoi să se cerceteze cu atenţie ceea ce simte în sufletul său! Iată, aşadar, că temeiul vieţii obşteşti, adică mijlocul de a înfăptui o vieţuire între oameni, nu este doar dreptatea singură, ci dreptatea covârşită de dragoste şi milă, iar ceea ce face Dumnezeu cu noi, când ne cere să binevoim răsplata iubirii milostive, iertându-ne şi îngăduindu-ne, trebuie să facem şi noi, iertând, îngăduind şi făcând binele chiar “nimic nădăjduind”, pentru că iubirea de vrăjmaşi nu este împotriva firii ci, dimpotrivă, reprezintă o însuşire superioară a noastră, având şi o mare valoare socială. Iar dacă noi am aplica, atât cât ne este omeneşte posibil, această poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos, relaţiile dintre oameni şi popoare s-ar schimba fundamental înspre bine!
Profesor, Vasile GOGONEA
