Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Doctorul şi Ajutătorul celor îndureraţi!

116

1Pericopa Evanghelică a celei de-a doua Duminici a Sfântului şi Marelui Post, ni se dezvăluie prin minunea Vindecării slăbănogului din Capernaum, ca un semn mântuitor că în viaţa aceasta e bine să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului, dar pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze, noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă ca să ajungem înaintea Doctorului şi Ajutătorului celor îndureraţi.

În acest scop, noi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici, ale Părinţilor şi Învăţătorilor ei, pentru ca în cele din urmă, după multă rugăciune şi având nădejde ocârmuitoare, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască!

“Ţie îţi zic: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă, mergi la casa ta”!

Sfântul Evanghelist Marcu spune că fiind Mântuitorul în Capernaum, s-au adunat la El mulţime de oameni, aşa încât nu mai era cu putinţă ca să intre cineva în casa în care se găsea Domnul şi propovăduia cuvântul de învăţătură. Era în Capernaum şi un om slăbănog, care zăcea pe pat de mult timp. Pe acesta l-au adus la Iisus patru oameni, dorind să-l înfăţişeze înaintea Lui spre vindecare, dar erau împiedicaţi de mulţimea ce era adunată. Cu toate acestea, fiind stăruitori în dorinţa de a înfăţişa pe cel bolnav înaintea Domnului, nu s-au descurajat de mulţimea ce era în faţă, ci l-au urcat pe acoperişul casei şi, apoi, au desprins acoperişul unde se afla Iisus şi au coborât patul cu paraliticul, chiar în faţa Domnului Hristos. Parabola dovedeşte stăruinţa pe care o aveau cei patru inşi care îl purtau pe slăbănog, fiindcă aceştia puteau să renunţe când au văzut mulţimea adunată sau ar fi putut să găsească o altă cale de rezolvare a dorinţei lor, însă, n-au mai amânat, n-au mai căutat o rezolvare uşoară, ci au făcut tot ceea ce le-a fost în putinţă, ca să ajungă înaintea Doctorului şi Ajutătorului celor îndureraţi. Când Domnul Iisus a văzut credinţa lor, a zis paraliticului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5), dar unii dintre cărturarii şi fariseii care erau de faţă cugetau întru răutate, că nu poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu! Iisus, cunoscând ceea ce gândeau, le-a zis: “De ce cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Oare, ce este mai uşor a zice: Iertate îţi sunt păcatele tale, sau: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are pe pământ putere de a ierta păcatele, ţie îţi zic: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă, mergi la casa ta! Şi s-a sculat îndată şi ridicându-şi patul a ieşit înaintea tuturor, încât se spăimântau toţi şi lăudau pe Dumnezeu, zicând că niciodată n-au văzut aşa ceva”!

…De vreme ce a zis: “Iertate îţi sunt păcatele tale”!

Să desluşim că odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, dorinţele noastre capătă contur şi împliniri, slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase tămăduire, cele de lipsă împlinire, cele întunecate şi necunoscute lumină tămăduitoare, fiindcă durerea însăşi capătă vindecare. Toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le face zidirii Sale, omului trăitor ca şi noi, prin daruri sfinte împărţite cu dragoste părintească tuturor, în diferite feluri. Dar, Doamne, câtă dragoste pentru om, câtă milă în faţa durerii, câtă credinţă în puterea tămăduitoare a Domnului Iisus, şi câtă insistenţă şi dăruire din partea unor oameni, pentru un semen de-al lor aflat în suferinţă! Şi atunci, paraliticul, privindu-L pe Hristos, a simţit într-însul o putere, o forţă care i-a îngăduit să se ridice de pe pat. Cu braţele sale, până atunci nemişcate, bietul slăbănog şi-a ridicat singur patul şi a mers la casa lui, unde îl aşteaptau: familia, cunoscuţii şi ceilalţi. De acum, nu mai era un proscris al vieţii, era un element constructiv de viaţă şi de muncă. De bună seamă, în faţa unei asemenea minuni, toţi cei de faţă s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, văzând că braţele slăbănogului s-au întărit, picioarele au prins putere şi s-a ridicat, suferinţa lui s-a stins şi boala a dispărut, iar finalmente, actul minunii se desăvârşise de către Doctorul şi Ajutătorul celor îndureraţi. Iată, prin urmare, ce dar minunat a făcut Hristos unui om pe care nu l-a întrebat nimic, unui suferind al vieţii, asupra căruia, din cauza păcatelor, venise boala şi paralizia. Hristos, care cunoştea ascunzişurile vieţii acestui om, care vedea tot trecutul său, a înţeles că omul acela, fratele nostru, suferea din cauza păcatelor sale, din cauza unor încălcări ale legilor Lui Dumnezeu, ca un semn că Mântuitorul a statornicit printre cele spuse şi legătura dintre suflet şi păcat, căci înainte de a ridica suferinţa, a ridicat pricina ei, de vreme ce a zis: “Iertate îţi sunt păcatele tale”! Numai sufletul omului vindecat de păcate şi de patimi păcătoase, de porniri egoiste, poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele!

Să ştim să ne apropiem de Mântuitorul Hristos prin credinţă!

Iată, când boala tinde să te însingureze şi să atenueze relaţiile tale cu oamenii, înţelegi că viaţa devine, mai presus de orice lucru, o comuniune, că esenţa vieţii este bucuria de Dumnezeu şi de oameni. În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, suntem puşi în faţa unei videcări a unui slăbănog, căruia Domnul îi vede credinţa şi îi spune să îndrăznească întru credinţa lui faţă de Dumnezeu, ca să ceară vindecare, pentru că păcatele îi sunt iertate, ceea ce denotă că importanţa vieţii se conştientizează în mod acut în durerea bolii! Parabola ne pune în faţa realităţii bolii, şi, deopotrivă, a credinţei pe care o are un om bolnav, care nu se putea mişca de unul singur. Paraliticul zăcea pe pat şi era purtat pe pat, dar, cu toate acestea, boala care îl devastase, nu putuse să-i diminueze credinţa, să i-o întunece. De multe ori, omul care slăbeşte în credinţă în timpul bolii, a necazului, a durerii, confundă neîncetarea imediată a durerii şi a bolii cu indiferenţa lui Dumnezeu faţă de noi, fiindcă el presupune în mod fals, că dacă nu e vindecat imediat, dacă nu e ajutat imediat, Dumnezeu nu are grijă de El şi nu vrea să îl ajute! Aici, însă, pedagogia bolii, rostul bolii şi al durerii par să ne dezlipească de noi înşine, de încrederea în noi, pentru a ne alipi de nădejdea în El. Dacă vrem să ne facem sănătoşi, lucru bun vrem, dacă reuşim să ne însănătoşim prin mijloace bisericeşti şi medicale, iarăşi e un lucru bun şi ne bucurăm în faţa lui Dumnezeu de mila Sa cu noi. Dar, dacă vindecarea întârzie sau vindecarea bolii noastre e mai presus de orice nădejde umană, atunci rostul bolii noastre are în comun relaţia noastră cu purtarea de grijă a Lui Dumnezeu şi ne este dată ca mijloc de curăţire interioară! Întotdeauna păcatul aduce boala sau suferinţa bolii, dar este foarte important ca atunci când ne vom confrunta şi noi cu astfel de suferinţe, înaintea Doctorului şi Ajutătorului celor îndureraţi, să ştim să ne apropiem de Mântuitorul Hristos prin credinţă, întocmai ca paraliticul din Capernaum!

Profesor Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here