Ziarul Gorjeanul traduce prin amabilitatea Oanei Păstae, conferențiar la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, pagini de critică din Cahiers d’Art editat la Paris de Christian Zervos în 1957, drept Omagiu adus sculptorului Constantin Brâncuși la trecerea lui în neființă. Se întâmpla în 16 martie în același an… (v.v.)
Constantin Brâncuși
Hommages de Germaine RICHIER, Paul FIERENS, Georg SCHMIDT, Giuseppe MARCHIORI
„Cu o dezinvoltură naturală se nasc cu el forme pure, noi, fără compromisuri”.
Bravo pentru Brâncuși și tinerețea sa. Maestru al absolutului, a știut să decanteze forma viselor din forme pure. Pentru el invenția este fructul unei perseverențe care înlătură toată ușurința.
Cu o dezinvoltură naturală se nasc cu el forme pure, noi, fără compromisuri.
Opera lui Brâncuși e severă, adevărul formelor este arhitectural, puternic în impuls.
Visul lui s-a realizat prin opera sa.
„Coloana din oraș”, nimic nu va crește sub umbra sa.
Germaine RICHIER
„Prezența lui Brâncuși este intimidantă ca aceea a unui mag sau a unui copil. Există în el ceva fermecător, primitiv. Intransigența lui se bazează pe candoarea și convingerea sa profundă”.
În urmă cu 25 de ani, am petrecut două ore în atelierul său, în bârlogul încântătorului Brâncuși. Puține întâlniri m-au impresionat ca cea a acestui artist și a operei sale care ne dau sentimentul de a scăpa din lumea contingențelor, de a accede la sfera absolutului.
Sculptura, pentru Brâncuși, este formă pură, mai degrabă brută și mai degrabă șlefuită la extrem. Spațiul, în jurul lui, este populat cu semne, cu volume pline, care nu sunt simulacre ci obiecte cvasi-sacre, încântătoare, care acționează de la sine asupra minții și imaginației spectatorului, fascinat și captivat.
Fiecare dintre invențiile sale – care pare atât de simplă!- e ca și punerea în valoare a unui singur cuvânt, a cuvântului esențial, care spune mai mult decât întreaga propoziție, decât tot discursul. Un strigăt, câteodată, care se alătură rugăciunii, cântecul fără fraze.
Prezența lui Brâncuși este intimidantă ca aceea a unui mag sau a unui copil. Există în el ceva fermecător, primitiv. Intransigența lui se bazează pe candoarea și convingerea sa profundă. El este îndrăgostit de lemnul său, de pietrele sale, de metalele sale, ca și Pygmelion de Galateea sa.
El trăiește în largul visului său, visul său de poet și de artizan, căci el este om de meserie care nu lasă nimic hazardului, care își face singur uneltele, care are grijă de soclul operei, la fel de mult ca și de operă. Și el nu ajunge la abstractizare, să fim atenți, ci la spiritualizarea materiei, creându-și propria sa geometrie.
Structurilor pe care le realizează li se adaugă elanul spiritului, li se adaugă o viață într-un fel organică: totul palpitează, pare că se deschid aripi și că auzim bătând o inimă.
Operele de artă ale lui Brâncuși: Pasărea, Peștele, Eva, Coloanele infinite, idoli pentru care ar fi greu de explicat de ce și cum se dovedesc a fi de neuitat, definitiv – sunt la originea a ceea ce arta plastică a timpului nostru suscită mai strict, mai echilibrat, mai nobil și mai desăvârșit, ca mărturie a aspirațiilor care o ghidează.
Brâncuși este, prin excelență, un maestru exemplar, un fel de sfânt al artei.
Paul FIERENS
„Brâncuși, în vârstă de optzeci de ani, este patriarhul sculpturii moderne. Dar prin operele sale, el este cel mai tânăr dintre tineri”.
În urmă cu câțiva ani, am avut onoarea să-l vizitez pe Brâncuși în atelierul său din Paris. Nu voi uita niciodată impresia profundă pe care mi-au făcut-o omul și opera sa. Brâncuși a păstrat până astăzi simplitatea și forța unui țăran român și ale unui artist. Simplitate și forță – sunt în mod egal, în sensul cel mai pur, trăsăturile caracteristice ale operei sale. Sculpturile lui Brâncuși sunt în același timp netede, fără riduri, ca noi-născuți, și șlefuite parcă după mii de ani: în același timp, ele sunt semnele tinereții și bătrâneții epocii noastre. Ele leagă începuturile sculpturii într-un timp îndepărtat cu maturitatea ei în secolul nostru. Brâncuși, în vârstă de optzeci de ani, este patriarhul sculpturii moderne. Dar prin operele sale, el este cel mai tânăr dintre tineri.
Georg SCHMIDT
„Brâncuși ridică totemuri, coloane infinite, arhitecturi de lemn, create cu o candoare sălbatică. Acestea sunt simbolurile unei certitudini solide și severe. Nimeni nu știe, mai bine decât Brâncuși să extragă din materialul folosit noi valori expresive”.
Știm totul despre Brâncuși, despre viața sa, despre izolarea sa, despre furiile sale bruște, despre maniile sale.
O legendă a fost creată în jurul său, am făcut din el un personaj.
Totuși, biografia veritabilă a lui Brâncuși este în opera sa care nu oferă pretexte cronicii și care reprezintă continuitatea unei munci, fără incertitudine, executată cu o dexteritate manuală unică.
Brâncuși este de fapt un artizan care își cunoaște meseria mai bine ca oricine.
În 1907, el l-a învățat pe Modigliani cum să taie piatra, cum s-o transforme în cap de „͈basilissa” o sfântă gotică sau romanică.
Mă numesc Muza adormită: un oval simplificat pâna la punctul de a fi foarte apropiat de forma pură a Începutului Lumii.
Brâncuși vine dintr-un timp fără istorie pentru a reda sculpturii farmecul străvechi al formelor finite. Toate tradițiile și toate civilizațiile se anulează în forța elementară a fanteziei sale. În fața momentelor și a statuilor celei de-a Treia Republici, Brâncuși ridică totemuri, coloane infinite, arhitecturi de lemn, create cu o candoare sălbatică.
Acestea sunt simbolurile unei certitudini solide și severe. Nimeni nu știe, mai bine decât Brâncuși să extragă din materialul folosit noi valori expresive. El le extrage din lemn, piatră, bronz, prin exploatarea nervurilor, rugozității, prin tăietura netă și precisă, culoarea, lumina. Motivul Cocoșului formând un fierestrău e reluat de Brâncuși cu un impuls ascendent în diferitele versiuni din bronz lustruit ale Păsării în spațiu. Și această categorie de obiecte și figuri din bronz lustruit și aurit, care cuprinde de altfel și Peștele și Portretele domnișoarei Pogany și Prințesei X…, reprezintă ceea ce există în opera lui Brâncuși mai mult legat de timp, de un anumit gust fin de sfârșit de secol. Sculptura dobândește frumusețea obiectului în sine. Un obiect lucrat până la perfecțiune în care memoria arhietipului, situat dincolo de istorie, este distrusă într-o realitate plastică cu totul nouă. În timp ce totemurile din lemn sunt forme absolute, bronzurile aurite se transformă cu schimbările luminii, ele iau parte la ambianță, reflectă exteriorul. Totuși, ritmul și tensiunea lor rămân inalterabile.
Brâncuși, ca orice artist adevărat, evadează într-un ritm imaginar nemăsurabil, care este cel al perfecțiunii formelor inventate, și prin aceste forme, din solitudinea în care el trăiește, el stabilește un raport cu lumea și cu societatea. Este singurul raport posibil.
Le revine oamenilor să recunoască calitatea sculpturilor, valoarea simbolurilor, justificând astfel acest raport care ar fi altfel o voce în deșert.
Brâncuși precedă toate sculpturile de avangardă, el a ajuns acolo fără să fi căutat sprijinul teoriilor. Libertatea sa este un dar original și nu o cucerire. Este libertatea fără limite a celui care știe ce trebuie să facă. ͈Simplitatea, afirmă Brâncuși, nu este un scop în artă, dar ajungem la simplitate, în ciuda ei, apropiindu-ne de sensul real al lucrurilor.”
Secretul este, în mod precis, această manieră de a se apropia de sensul real al lucrurilor prin descoperirea de sine. Și Brâncuși atinge tot timpul această simplitate cu o conștientizare clară a limitei care nu trebuie depășită. În acest caz, simplitate înseamnă profunzime.
Giuseppe MARCHIORI
