Reputatul cercetător în folcloristică comparată, ION TALOȘ (n. 22.06.1934, Prodănești, Sălaj), de mai mulţi ani universitar la Köln unde susține cursuri de literaturi populare romanice, revine în atenția culturii române (și nu numai) cu o lucrare de excepție. Este vorba de studiul de antropologie culturală, “Omul și Leul”, un tom masiv care oglindește truda de câțiva ani la o temă care îl preocupă cu unele mari dificultăți.
După contribuțiile la studiul unei teme de folclor european (Meșterul Manole, I, 1973, II, 1997), după cercetarea Gândirii magico-religioase la români (2001) ori Cununiei fraților și Nunta Soarelui (2004) și altele, studiul de față constituie o așezată și prodigioasă investigare în domeniu.
În 2007, dl Ion Taloș tipărise, la aceeași editură, Lupta voinicului cu Leul. Mit și inițiere în folclorul românesc, care anunța, de fapt, un proiect de anvergură materializat acum, “Omul și Leul”. Este vorba de o „cercetare multidisciplinară a «culturii leului» la diferite popoare”, începând cu mileniul al III-lea înainte de Christos până în Evul Mediu, din Mesopotamia până în Peninsula Iberică și în Nordul Africii.
Prezență cotidiană în urmă cu milenii în viața omului, apoi adoptat de societatea umană în diferite perioade istorice, Leul a exprimat întotdeauna forța, măreția, atotstăpânirea, perceput fiind și ca paznic al limitei dintre lumea de aici și cea de dincolo, ca partener devotat omului, ca spirit de reprezentare etc. Încă din pleistocen (acum cca 400.000 de ani), leul din peșteră (panthera leo spelea) este atestat în Europa, rămânând în Bazinul Carpatic, la sud de Dunăre și în regiunea Odessa (Herodot, VII, 125-126). Chiar în Gorj, la Peștera Muierii, a fost atestată prezența ursului de speluncă. Despre existența leului în Tracia vorbește și Aristotel, iar ultimele mențiuni datează de pe la sfârșitului primului secol al erei creștine, din Grecia, „ceea ce nu înseamnă că el a dispărut tot atunci.”
Studiul dlui Ion Taloș își propune, așadar, să evoce, pe baze multidisciplinare, „prezența leului în cultura umană, a imboldurilor culturale care vin de la el”, în timpul și spațiile culturale menționate. Incluzând „oralitatea” (domeniu neglijat de predecesori), autorul valorifică o cantitate enormă de documente, dintr-o perspectivă general-culturală, ce are în vedere universalitatea, continuitatea și complexitatea fenomenului, așadar din străvechime până în Evul Mediu târziu.” Deși nu există un corpus de documente cu privire la prezența leului în cultura umană, sursele de informare excedează puterea unui singur om (căutare, cercetare, interpretare, corelații și specificități, în varii domenii, obiceiuri, cutume, arte…), de aceea au fost preferate studiile monografice de arheologie din Orientul Apropiat și din Europa de Sud, cu o atenție specială asupra spațiului grec (statui, arhitectură, ceramică etc.) și asupra tezaurului de opere și artefacte din Muzeul Britanic și de la muzeele berlineze, Luvru, Ermitaj, muzeele italiene etc. Prețioase s-au dovedit informațiile din spațiul religiilor (cărți sfinte), din texte de apocrife și din legendele hagiografice, din literatura scrisă, de la epopeile antice la literatura medievală și literatura orală.
De la Nicolae Densușianu (Dacia preistorică, 1913), care face referire la „leul de cavernă” (care a trăit și în regiunea noastră geografică, atacând bunăoară caravanele lui Xerxes, fiul lui Dariu Hystaspe, la 482 a. Chr.), prezența acestuia a fost consemnată de cercetători în estul și sud-estul Europei. Și nu numai în Rodopii Bulgariei sau în Pindii Greciei…
Redescoperită abia în anii ´70 ai sec. al XX-lea de către Adrian Fochi, apoi de Octavian Buhociu, tema a fost confirmată și de alți etnofolcloriști români, de la Mihai Pop (1975), Gh. Isa (1978) și M. Brătulescu (1979) la Ion Taloș (1988, 1996, 2007), Al. Filipescu (1991-96) și V. V. Filip (1998-99). Toți acești folcloriști, unul mai diferit decât altul, fiecare manifestându-se sagace și cu idei personale, originale, au încercat să stabilească „vechimea” temei și miracolul prezenței ei într-o cultură folclorică în care oamenii nu au cunoscut leul – „cum se face că folclorul românesc tutelează lupta unui tânăr cu leul, în ciuda faptului că acest animal e necunoscut în geometria noastră, în fauna României!
Raporturile dintre Om și Leu exprimă, desigur, de-a lungul unor mari perioade istorice și evoluția noțiunii de eroism. De la legenda biblică a lui Daniel în groapa cu lei, acompaniată de mitul Cibelei și de legendele martirice ale creștinătății, la noua atitudine a omului față de leu, – este o lungă istorie a «înfrățirii Omului cu Leul». În colinda românească, Omul e superior Leului prin virtute, atât prin forța fizică dar și prin cea morală, căci Junele cruță viața Leului…
Singulară în câmpul culturii noastre de inspirație leonină, Colinda Leului ilustrează transformarea adversarului în prieten, Junele aducând în planul eroilor noștri folclorici „o adiere de vânt renascentist.”
*
Ilustrându-și tema cu un bogat material iconografic (60 de imagini), dar și cu un important corp de texte culese de cercetători în varii etape, din județele amintite (309-590 p.), prin publicarea a 427 de variante ale temei respective (309-590 p.), la care se adaugă o impresionantă listă bibliografică și un util „Summary”, studiul de antropologie culturală ”Omul și Leul” aparținând dlui Ion Taloș se propune drept o temeinică cercetare, de formulă academică, de larg interes științific european (și nu numai). Prin raportarea, astfel, a fenomenului folcloric românesc la cel european, lucrarea dlui Ion Taloș, Omul și Leul, este, în multiculturalitatea ei ilustrativă, un excelent studiu de antropologie culturală, cu care s-ar mândri orice altă cultură în care se regăsesc tema, motivele și semnificațiile mitului leonin.
Zenovie CÂRLUGEA
