Ion Roşu, meşter popular: “Îmi fugea mintea la ce puteam face din lemn”

Ion Roşu lucrează lemnul de când se ştie. Între el şi acest material s-a înfiripat, de-a lungul timpului, o legătură puternică. Îl ascultă, îl cunoaşte, îl cercetează pentru a fi sigur că îl poate transforma într-o masă, un scaun sau un coş împletit.

”Esenţa contează”, spune bărbatul din Polovragi mereu, dar mai contează şi perioada în care îl tai şi, mai ales, dacă acesta ”crapă” sau nu.

A crescut într-o casă în care lucrarea lemnului era ceva obişnuit. Când a început să aibă conştiinţă şi amintiri, s-a trezit în atelierul tatălui său, în care obişnuia să îşi găsească mereu de lucru, spre nemulţumirea părintelui. „Lucrez de când puteam să iau dalta în mână. Am crescut aşa. Lucra şi tata. Şi am văzut şi eu la el. Dar nu mă prea lăsa, spunea că îi stric sculele, materialul”, îşi aminteşte, râzând, Ion Roşu. Fiind atras de mic de această meserie, a fost cât se poate de firesc ca drumul său să meargă în această direcţie. Uneori, însă, s-a mai abătut şi în alte părţi, mai mult de nevoie. „Am plecat în mai multe ramuri de meserii. Am lucrat şi ca zugrav la cooperaţie. Nu am lăsat, însă, lemnul. Îmi fugea imaginaţia. Parcă le vedeam în vis şi apoi le făceam”, spune meşterul.

„Găsesc greu material”

Cel mai greu lucru cu care se confruntă este obţinerea materialului necesar lucrului. Bărbatul povesteşte că reuşeşte destul de greu să intre în posesia unui copac bun, care are o esenţă potrivită prelucrării. „Baza de material e teiul. Teiul nu pot să îl iau fie cum decât dacă îl iau de la particulari şi trebuie să mă rog de ei să mi-l dea. În pădure nu găsesc. Numai fag găsesc. Pe bază de fag lucrez. Mi s-a cerut şi o specie de lemn albă, dar nu crapă cum trebuie. Teiul e cel mai sensibil la crăpat. Lemnul nu trebuie să fie crud, trebuie să fie bătrân, să aibă rezistenţa lui. Fagul îşi pierde culoarea, capătă imediat, la o săptămână-două, o culoare de vechi. Lemnul se cunoaşte prin fibra lui. Spre exemplu cum este bradul acesta. El are un şenţuleţ pe el, care crapă. Fagul, în schimb, e neted. El de când se face la vreo 20-25 de ani începe să îşi formeze fibra lui, se vede care nu crapă, nu e bun. Numai după fibra lui îmi dau seama. Ca să nu îl schimonosesc, să îl tai să văd dacă crapă sau nu, trebuie să îl cunosc. Asta este specialitatea meseriaşului, să vadă dacă crapă sau nu”, a mai spus Roşu.

Bun instrumentist

Oane Roşu, aşa cum îl cunosc oamenii din sat, mai are şi alte pasiuni, una dintre ele fiind aceea de a folosi lucrurile pe care le realizează. Aşa se face că el cântă la instrumente realizate de el, mai exact la orice instrument de suflat, fiind unul dintre cei mai buni instrumentişti din localitate.

„Cânt la toate instrumentele de suflat, fluier, ocarină. Am cântat şi la cimpoi. M-am tot rugat de cineva să îmi facă şi altele. Şi acum le am. I-am dus la un domn de la noi din sat, Simionescu, Dumnezeu să îl ierte, un os de curcan să îmi facă să cânt la os de curcan. Sună ceva în genul cimpoiului.

Acest Simionescu a făcut şi moara care se află acum la Muzeul Satului din Sibiu”.

„Se caută obiectele tradiţionale”

De-a lungul timpului, Oane a făcut tot felul de obiecte, după cerinţe. Pe lângă plăcerea şi uzul propriu, acesta a trebuit să se adapteze şi la ce i s-a solicitat. Acum, spune el, oamenii au început să revină la tradiţii. „Acum am plecat pe materialele şi obiectele tradiţionale. Mese şi scaune rotunde, mai mult din astea. Astea se cer. E greu de găsit material. Dacă e rupt sau are vreo problemă, pe acela îl marcă să îl taie. Nu te poţi duce la ocol să ceri să îţi marce unul bun pentru că aşa vrei tu. Şi eu din acela nu pot face. Mi-a adus cineva, marcat de meseriaş, mi-a spus că o să crape imediat. L-am luat şi nu am făcut nimic cu el. l-am tăiat şi l-am chemat şi pe el la faţa locului să vadă. Era lemnul, neted, dar nu crăpa”, şi-a mai spus oful meşterul. Dragostea sa pentru prelucrarea lemnului a început să o şi transmită. De câţiva ani acesta predă la secţia externă de la Polovragi a Şcolii Populare din Târgu-Jiu. Are 25 de copii la curs, 25 de micuţi care abia aşteaptă să intre în atelierul micuţ, să încerce dălţile şi să vadă cum o bucată de lemn prinde contur din mâinile lor.

„Lemnele din faţă sunt bune”

Lemnul trebuie să ştii să îl priveşti şi să îl înţelegi. Trebuie să ştii când şi cum să îl tai, altfel nu este bun de nimic.

„Din faţă iau lemnele. Din dos, sunt exact ca nişte câlţi. N-ai ce-i face. Dacă e crud, iar nu-i bun. Pui două pene în el să-l spargi şi tot nu ai ce-i face. Dar lemnul din faţă e bătut şi de soare şi de toate. Acela e lemnul rezistent. Cu alunul la fel, pentru împletituri. Tot de faţă e bun. Restul, mai din spate, e crud, fraged, poţi să-l pârleşti, să-i faci ce vrei, degeaba. Îl căleşti, cum zicem noi. Ăla bun îl pui pe foc, îl prăjeşti, îl fierbi în apă şi atunci îl faci maleabil”, a mai dezvăluit Ion Roşu. Meşterul nu taie copaci primăvara sau vara, ci doar după ce le cad frunzele, pentru a nu mai fi nevoit să lase lemnul foarte mult la uscat, să iasă seva din el. Dacă este tăiat în perioada de toamnă sau iarnă, rămâne în aceeaşi formă şi poate fi folosit mai repede şi mai uşor.

Dorina Cioplea