1. Ante portas
Am scris despre poetul Ioan Moldovan în câteva rânduri. I-am remarcat în 2017 un aer de expresionism pe care-şi construieşte un miraj al scriiturii utopice ca un veritabil stâlp al poeziei române contemporane şi ca un autentic alchimist care obţine, pe invers, o rematerializare a limbajului poetic spre a-l din nou transfigura şi transsubstanţia[1]. În 2018, am avut revelaţia stilului său caustic şi esenţialist, solitar şi edictualic, postmodern în ultimă instanţă, însă cu drastice amendamente atrase prin intertextualităţi provocatoare şi prin anxietăţi existenţiale[2] prin preajma absurdului. În fine, într-un „Miracol de Brădiceni”, afirmam că Ioan Moldovan revalorifică mitul eului dintr-o perspectivă simultan paradiziacoinfernală, ceea ce presupune o stranietate zguduitoare. Lectorul negrăbit se va simţi obligat la sfârşitul citirii vreuneia din cărţile sale să-i sublinieze spiritul fin, subtil, cultivat, temele şi motivele livreşti şi totodată jocul narativ, fantastic dublat de ridicarea derizoriului la rang de tablou strălucitor[3].Primind de la Ioan Moldovan „opera poetică”[4], am avut posibilitatea să-mi întregesc, să-mi amplific şi să-mi aprofundez viziunea-mi de hermeneut şi poetician şi teoretician al literaturii[5], triadă pe care, cu de necontrazis aplomb, mi-o asum; asta nu înseamnă că tăcerea aşternută în jurul ieşirilor mele în public m-ar irita; dimpotrivă, mă nelinişteşte.
2. Un lirism mirabil
Pe linia întâi a preferinţelor mele poetice din generaţia optzecistă se află Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Matei Vişniec, Adrian Alui Gheorghe, Aurel Ştefanachi, Mircea Petean, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu. Spaţiul eseostudiului meu, de-aş mai aminti alţi redutabili comilitoni „s-ar burduşi” şi prefer să evit acest „aspect negativ”.
Dintre ei, îl desprind, cu prilejul Înaltului Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” pe 2022, acordat pentru poezia sa, caracterizată de profunzimea melancoliei şi de ascuţimea şi prospeţimea senzaţiei, grefate pe un fond dionisiac reprimat şi pe o disciplinare prin ascetism de bibliotecă şi reflexe de cărturărie, pe Ioan Moldovan.
Al Cistelecan îl vede pe Ioan Moldovan într-o lehamite nihilistă şi un entuziasm imaginativ; aici s-ar cuveni câteva nuanţări: poetul dovedeşte o remarcabilă capacitate de invenţie metaforică şi o abilitate de a construi altfel poemul; orice critic e silit să constate forţa concentrării expresiei în care autentica vibraţie lirică nu-i deloc periclitată de severa disciplină intelectuală; experienţa Bibliotecii îi sporeşte nostalgia contactului cu elementarul fără însă (după cum s-a pronunţat în eon draga mea prietenă, din anii când colaboram la „Amfiteatru”, Constanţa Buzea, în accepţiunea căreia poezia lui Ioan Moldovan posedă „un lirism mirabil”) a nu avea curajul de a năzui să spună tot, ideea de tot fiind, firesc, cât se poate de restrânsă pe o arie canonică/ suportabilă.
3. Paradigma plinului expresiv
În „Viaţa fără nume”, Ioan Moldovan reiterează avataru-i de alchimist, în numele căruia ne informează despre „rapida alterare şi aburire a cuvintelor”; despre „reflectarea apei în aer”, despre „o utopie salină”; despre „lingourile de stronţiu călătorind printre uli şi vrăbii”; chiar să fi recuperat poetul, într-atât de cioranian, „exclamaţii reziduale”, „un album cu reproduceri… cu proaspete masacre şi triumfuri” ca să alcătuiască un poem? dacă a făcut-o, e vizibilă despicarea materiei tuturor aşteptărilor perpetui „cu capul între pieile labirintului” şi cu elan speculativ şi nouă prospeţime. Radu Săplăcan, prietenul meu din „arizonismul” clujean şi însoţitorul meu la câteva şedinţe ale „lunediştilor” lui Nicolae Manolescu, credea în 1981 că Ioan Moldovan ar fi un spirit contemplativ (deci însuşindu-şi a treia dimensiune din triada poundiană: cogitaţie-meditaţie-contemplaţie). Acum înclin să-i dau dreptate; asta fiindcă pentru el „în oglindă nu mai e loc pentru nicio amăgire”, memoria „nebună şi arsă să nu irumpă focul, sunt nedemn să-l port”, ceea ce-i o autoapreciere, precum „un adevăr adormit în gură”, pe care îl scot eu, criticul hermeneutic, din „levitaţie”, şi-l arunc pe „câmpul meu de luptă cu toţi „neaveniţii” în literatura română actuală, cu toţi grafomanii şi veleitarii. Pentru Ioan Moldovan – se pronunţă Dan C. Mihăilescu – sensibilitatea glacială e doar o mască de autoproiecţie împotriva pandemiei de „prostie incurabilă parcă”, de „consumerism inforneal” (vorba lui Matei Vişniec, cu prilejul discursului ţinut, sâmbătă, 14 mai a.c., la ora 14, la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, la ocazia lansării formidabilului său roman „Un secol de ceaţă” – n.m.,I.P.B.); poezia îşi menţine profilul inatacabil atunci când sfidează transcendenţa, recurgând la a-şi reduce statutul la un grad zero, la un „realism” demistificator al răului, unul „învins” salutar de aventura originală a „plinului expresiv” (după cum consideră într-un „Contemporanul” din 1994 (nr.9) şi Gheorghe Grigurcu).
4. Arderea din creuzet
Eugen Simion a avansat ipoteza, mult mai seducătoare pentru publicul larg, chiar cu un an înaintea „anului” 1990, în România literară (nr.46/1989), că Ioan Moldovan ar fi „un poet de factură expresionistă” subminat dinlăuntru de „semnele ameninţătoare apocaliptice” (escatipice adică – n.m.,I.P.B.).Nu resping această interpretare, dar obiectez just: poezia moldovaniană respiră o atitudine negativă sub „lumina strâmbă” a „melancoliei tâmpe”; refuză „lumea fuşerită/ de un caligraf dolent ori indolent”; respinge inclement „reflectorii autişti”, „toată cruzimea mentală”, eroziunea biografiilor-minune (subminate într-un „laborator infam” de politicianişti perverşi – n.m.,I.P.B.); drept urmare – ni se confesează poetul – „pun semne legiferante/ după ce-mi trece clipa nelegiuită”, iar „scrisul dă dovadă de ce a mai rămas în creuzet pe pământ şi nu mai poate să ardă un pic”. Mircea Mihăieş (în Orizont, nr.5/1990) rezolvă dilema „din prima”: totuşi, dincolo de indiferenţa manifestată faţă de imaginar, descoperim o bine articulată viziune poetică”. Ioan Moldovan mizează pe acea dimensiune secretă a oricărui poem „graţie căreia într-o garanţie a seriozităţii cinstite se observă elegiacul ambiguu, a cărui acedie produce fie reverii fantaste fie notaţii concise şi impregnate adesea de (auto)ironie, pe cât de discretă pe atât de eficace.
Şi chiar în „Familia” (nr.3/1999), Virgil Podoabă vede în autorul „Insomniilor lângă munţi” un inventator, pe cont propriu, al poemului cu structură pulsatilă.
Într-un „Contemporanul” (nr.9/1994), tot Gheorghe Grigurcu e de părere că poetul nu întreţine bune raporturi cu transcendenţa, întrucât stihurile sale sunt veritabile „versete satanice”, considerate şi de Ion Mureşan (în Tribuna, nr.49/1994) ca posedând o şlefuire şi o limpezime de paradox; poezia este, pentru el (în „Exerciţii de transparenţă”) un act de heraldică, fiecare poem constituindu-se prin şi din ordonarea unor embleme şi simboluri dictate, evident, de starea psihică şi poetică. Poemele lui Ioan Moldovan din „Arta răbdării” notează starea de fapt ce i-o furnizează banalul cotidian şi o echivalează cu mainimicul: insignifiantul, precarul, derizoriul, ca să semnalez profunda criză a livrescului, solitudinea fundamentală a eului fie el şi intertextualizat cu universuri poetice precum cel eminescian, bacovian, barbian, celanian, ionmureşanian etc.
5. Aspectul neomenesc al operei
Viorel Mureşan (în Poesis, nr.9-12/2006) găseşte că Ioan Moldovan pune preţ deopotrivă pe poiein, pe insolitul constructiv, dar şi pe mişcarea liberă şi concomitent strunită de inteligenţă a fanteziei. În „Celălalt peşte” poetul chiar îşi enunţă el însuşi principiile într-un argument autoreferenţial: mainimicul: „rezultatul unei decompoziţii pe care nu eu o orchestrez, nu eu o dirijez, ci doar o interpretez şi-i caut un sens”; adică poetul încearcă să prindă în gramatica limbajului dat o „tranzitivitate agramaticală”, „o tranziţie a existentului”. Celălalt peşte este celălalt din ensul poetului (poetul s-a născut în zodia Peştilor – n.m.) fiind probabil dogmatic precum Oul barbian şi desigur de negăsit în locul unde e căutat, întocmai cum particulele de farmec, datorită vitezei lor de neajuns; astfel poeticitatea poate fi identică cu deja-spusul (care nu este în fond decât deja-trăitul, deja-văzutul, deja-auzitul; iar cuvintele flămânde de vis călătoresc spre poem ca spre un liman, ca spre o saţietate luminată, ca spre un mainimic: „care nu e nici pâine, nici peşte, dar despre care omul clipei şi-al mărginirii ei a sperat mereu că e hrană în vremuri oarecare ori în vremuri de sărăcie, un fruct mereu necunoscut deşi în fel şi chip cercetat, deşi neinterzis, totuşi greu de apropriat; în sfârşit, vorbind despre poezie e de neevitat chestiunea dialectică înăuntru-înafară” (Moldovan, 2016, p.224). Paul Valéry sesizase undeva „aspectul neomenesc al operelor „perfecte”; postila i se potriveşte „perfect” şi „Operei poetice” a lui Ioan Moldovan (Valéry/ Ghica, 2021, p.154).
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
Ion Popescu-Brădiceni: Poetul este un rege şi i se cuvine un tron. I. Laureaţii Marelui Premiu A.N.P. „S.L.B.”. Poeţii; Editura CJCPCT Gorj, Târgu-Jiu, 2019
Ion Popescu-Brădiceni: O introducere în teoria şi practica (re)lecturii. Lista lui I.P.B. Un succint tratat despre transcomunicare şi tipologia transmodernistă a scriiturii; Editura PIM, Iaşi, 2017
Ion Popescu-Brădiceni(director şi fondator): Miracol de Brădiceni (ISSN: 1223-9976), nr.22/2018
Ion Popescu-Brădiceni: O foarte succintă introducere în poezia română contemporană/ A very brief introduction in the contemporary Romanian Poetry; Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2021
Gheorghe Grigurcu: Între poeţi; Editura Eikon, Bucureşti, 2016
Paul Valéry: Caiete (fragmente); Editura Humanitas, Bucureşti, 2021; traducere din franceză, prefaţă şi cronologie de Marius Ghica
Ioan Moldovan: Opera poetică; Editura Paralela 45, Piteşti, 2016
