N-am uitat că Mircea Bârsilă e un eminent profesor universitar. La o invitaţie a lui – şi a Filialei Argeş a Uniunii Scriitorilor din România, – pentru a lansa cartea despre optzecişti a lui Lazăr Popescu, în mai a.c., eveniment consemnat în
revista „Argeşul”, din iunie a.c., l-am văzut la lucru, în faţa studenţilor săi şi l-am invidiat pentru arta de a explica, a concluziona, a defini conceptele, noţiunile, termenii etc. Şi în această cea mai recentă întâlnire, Mircea Bârsilă ne-a uimit (pe mine, pe Lazăr Popescu, George Drăghescu şi Ion Predoşanu) cu „mitologicalele” lui, cu hermeneutica lui transdisciplinară, cu reinterpretările lui la „Mioriţa” şi „Joc secund” ( a lui Vasile Alecsandri şi, recte, Ion Barbu), cu rapelul lui la absconsul strat indo-european, cu inteligenţa-i scrutătoare de noi orizonturi în cercetarea aplicată, chiar dacă, pe alocuri, modelele critice considerate intangibile, ca G. Călinescu, sunt revizuite strict… ştiinţific. Prin urmare, Mircea Bârsilă va publica, umanist fiind, „Poezia lui Nichita Stănescu”. Acest poet e un uriaş, e o paradigmă de talia lui Eminescu. După prima revoluţie în limbă, cea a lui Eminescu, a urmat cea a lui Nichita Stănescu. „Demolatorii” lui N.S. să-şi înghită amarul. Modelul po(i)eticii nichita stănesciene de acum încolo se va configura cu o proeminenţă din ce în ce mai determinantă. „E o mare diferenţă între limba violentă a lui Lotca, din „Un poet la Nev York”,între limba obiectuală din „Noduri şi semne” a lui Nichita Stănescu, şi limbajul pornografic, fără nicio noimă, din poezia tinerilor de azi. Nu orice înşiruire de cuvinte merită să atragă atenţia prin urâţenie şi să atingă statutul de poezie. Citeşti două-trei texte de-ale acestora şi înţelegi imediat despre ce e vorba. În consecinţă, simţi nevoia să scoţi din bibliotecă o carte de adevărată poezie: de Kafavis, Seferis, Montale, Gongora, Valery, Poe, Eliot, Esenin, ş.a. şi să le arunci pe cele pornografice şi, vai, mai nou, porno-kratice. Căci parcă şi edituri importante au luat-o razna, căci le promovează fără nici-un discernământ axiologic.
Ion Popescu Brădiceni
