Însemnări de scriitor – Note de lector la „Eterna zbatere” de Luminiţa Berculescu

180

1. „Trăiri în plan personal”
Pe vatra spirituală a Peştişanilor a mai răsărit un vlăstar literar cu nume luminos-mioritic: Luminiţa Berculescu. Tovarăşi-mi de drum transmodernist Ion Predoşanu, Ion Mocioi, Ion Căpruciu, referenţii de rigoare, au recomandat-o Editurii „Academica Brâncuşi” a Universităţii din Târgu-Jiu, al cărei editor desemnat sunt.

Bucuria-mi a fost deci dublă. În primul rând poeta şi cugetătoarea, ba chiar eseistă şi publicistă, e comilitoană de-a mea, aproape brădiceneancă. În al doilea rând, e vecină cu Hobiţa lui Constantin Brâncuşi ca şi autorul acestor însemnări de simplu cititor. În al treilea rând, debutanta Luminiţa Berculescu se alătură unor alţi reputaţi intelectuali ai zonei, în artă, literatură, lingvistică, filozofie, fotografie, învăţământ pedagogic, diplomaţie, presă ş.a.m.d.
Volumul este organizat în trei secţiuni: poezii pe de o parte; eseuri, reflecţii, proză scurtă pe de alta; şi în fine câteva panseuri. Vocea poetică are ca incipit mitul modern al EU-ului, abordat din perspectiva alterităţii. Acesta acuză nostalgia paradisului pierdut, care se transformă într-o visare aievea, generatoare de fericire edenică.
Plătind firescul tribut romantismului peren, poetesa cosmogonizează cu dezinvoltură, una aferentă talentului nativ. Astfel discursul său liric dezvoltă, credibil ca atare, „rememorări pontice”, unde „cei trăitori pe-acest meleag/…/ se scaldă veşnic în lumină/ şi-n valul înspumat – precum in illo tempore – Apollon şi Orfeu”.
Arhetipuri recurente, simboluri iradiante încă stau la temelia textelor sale simultan onirice şi ontologice (vezi „Eu simt lumina pură”, pag.13). „Tristeţi nocturne” îi plimbă fiinţa fragilă „pe neumblatul drum,/ spre zarea necuprinsă cu mintea şi privirea”, vegheată de „cerul înstelat”, spre care în zori „pleca-vor… cu-acel şuvoi înmiresmat de stele/ durerea şi aleanul” poetesei „cât şi nemângâierea” (vezi „Tristeţi nocturne”, pp.15-16) ei.
Vădit lucru, versurile Luminiţei Berculescu prind ici-acolo străluciri de mărgăritare ori de rouă, nesfiindu-se să releve/ să reveleze „trăiri în plan personal”, de fapt tremurătoare intuiţii metapoetice în numele şi pe cont propriu. Înclin să-i dau dreptate. În România s-a trăit şi „se trăieşte la scară universală”, „în solitudine şi tăcere adâncă”, „glăsuindu-se în limba maternă”, adică românească.
Teme generale, precum cea a iubirii, a lunii, a miresmei, a divinităţii, a învierii, a nemuririi (pe linia orfico-zalmoxiană) densifică toposurile semantice. Imaginarurile, apropiate cu pană sigură, respiră muzical, pe linia unei „clasicităţi” a cărei dicţiune îşi trădează replierea în meditaţie şi elegie şi „tresaltă în armonii de harpă”. „Şi darurile (greco-latine – n.m.I.P.B.) sună/ cu bucuria vieţii,/ iar bucuria vieţii-i/imensul infinit”, brâncuşian desigur.
Un aer moral-estetizant planează deasupra micropoemelor în care „realul se îmbină cu visarea”, „fantasmele-a aevea, divină e trăirea/ şi lumea e o vrajă de neînchipuit”.
În concluzie, peştişeneanca Luminiţa Berculescu m-a convins ca poetă, dar mai ales ca prozatoare (32 de toate). Anticipând, aş putea avansa deja ideile celei de-a doua părţi a însemnărilor de faţă: naratoarea se alimentează/ se inspiră din folclor, din vatra cu legende şi poveşti a cărei fiică reprezentativă este, din tainele locurilor, din tradiţii şi obiceiuri milenare (nunta, moartea, piţărăii) ori, paralele, se exprimă într-o limbă alambicată şi asimilată clarissim-cognitiv, ni se arată capabilă de a reflecta asupra unor fapte de viaţă.
(va urma)
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here