De circa un an de zile, mă chinuie ideea că am primit, cu o dedicație de o profundă sensibilitate, volumul din titlul acestor considerații și că n-am găsit inspirația să spun câte ceva. Aceasta și din cauză că, după lectură, am rămas copleșit de dimensiunea sufletească a textului, de amprentele de neșters pe care acesta le lasă asupra cititorului. Atât de multe sunt problemele surprinse și de adânci urmele brăzdate, încât, efectiv, nu știi cu ce să începi și unde să pui punct. Așa că – iertare, maiestre!
1.Într-un stil… boieresc autentic, autorul îmi adresează și câteva meditații asupra rosturilor noastre pe traseul existenței terestre, la care mă refer succint.
•Ne aflăm la senectute, spune domnia-sa, iar noi înțelegem prin senectute, nu o etapă ultimă, fără orizont și fără speranță, marcată doar de angoase și tristeți, ci și o stare de grație și spirit în care se îmbrățișează experiența cu înțelepciunea, încolțite de posibilitatea de a-ți privi trecutul ca pe un bilanț, ca pe o sursă de realism pentru a-ți lua curajul să spui “ălor mici” cam ce și cum e cu viața și de a privi înainte, fără frica de necunoscutul spre care, vrând-nevrând, mergem. Despre aceste chestii se poate dialoga la nesfârșit.
•Dispunând de o cultură de invidiat, Marin Arcuș îl aduce în discuție pe filosoful german Nietzsche, întemeietorul „voinței de putere” și teoriei „supraomului”, al zicerii „Dumnezeu a murit”, cu țelul de a indica îndemnul spre acțiune și libertate. Îl și citează pe marele gânditor: „Creația. Singurul surâs al tragediei noastre”. Într-adevăr, ce idee genială a autorului lui „Ecce homo!”.
•„E nobil să fii la bătrâneţe și să scrii”, notează Marin Arcuș, referindu-se la cineva, de „undeva”. Dumnealui bătrân nu e, dar de scris, scrie…
•Întorcându-ne la… senectute, menționăm cuvintele lui Marin Arcuș: „Încercăm, așadar, a ne mai mângâia cu câte ceva anii și a ignora tentații la agresiunea unor iminente maladii”. Aș zice că unul dintre leacuri se găsește și în neastâmpărul de a te autodepăși în privința scrisului, de a nu înceta până la sfârșit.
2. Nu știu de ce îl asemăn în mintea mea pe Marin I. Arcuș cu Mihail Sadoveanu, așa cum arăta bătrânul scriitor într-o poză din anii de maturitate.
Îl văd pe Marin I. Arcuș ca pe o fire robustă, cu față expresivă, cu nuanțe de șaten și blond, cu ochii luminoși și mari, gata să cuprindă dintr-o dată universul întreg, protejați de gene și sprâncene bine îngrijite. Un om frumos și elegant, armonios și bine îmbrăcat, cu un zâmbet prea greu de ascuns, ce poate irumpe în orice clipă. Jovial și molcom la vorbă, calculat și respectuos, așa cum îi stă bine unui posibil prototip pe care l-ai accepta mereu lângă tine. Aduce prea puțin, spre deloc, cu cel ce era, prin anii 1955-1956, elev al Școlii pedagogice mixte din Craiova, căutător al tainelor infinite ale lumii…
Până acum a descoperit multe dintre aceste taine: pe aceea a apostolatului didactic, ca model, pe aceea a măiestriei de a pune în lumină graiul și tradițiile zonei de baștină (este absolvent al facultăților de filologie și de muzică, ucenic al unor iluștri consacrați), pe aceea de întemeietor de mișcare și de revistă culturale și, nu în ultimul rând, pe cea de a realiza o viață demnă și exemplară în familie și comunitate. Iubitor al vetrei străbune în care s-a zămislit, Marin Arcuș și-a făurit un binemeritat renume prin care a depășit, de multă vreme, granițele frumosului sat Rădinești din comuna Dănciulești, fiind astăzi cunoscut și respectat de elita intelectuală a Gorjului cu care a intrat, cumva, în contact și de iubitor al scrisului și cititului din alte părți, ca un cărturar de seamă, ca un remarcabil povestitor, un plin de vocație făurar de portrete umane. Nu l-a “ajuns” încă pe Sadoveanu, dar e pe calea cea bună, cale în care senectutea de care vorbește devine un stadiu.
3. Cartea pe care o evocăm este dedicată copiilor săi, Ileana și Costel, pe care i-a îndrumat întru alegerea traseelor corecte de viață, conform valorilor morale perene. O prefață, presărată cu mult suflet, semnează un alt coleg de-al nostru, profesorul Constantin E. Ungureanu, din Țicleni, dascăl devotat, autor al mai multor studii și articole de limbă și literatură. Cum recomandă și titlul, avem de-a face cu oameni și întâmplări, în contexte istorice diverse, autorul reușind să redea dramatismul și tragismul vieții dirijate brutal sau voalat de către alții. E vorba de o temă cu „variațiuni”, întrucât putem desluși conexiunile dintre faptele și personajele prezentate, cu altele, din lucrări anterioare, cum ar fi: Drum prin vremuri (memorialistică), Ipostaze, Graiul locuitorilor din Rădinești-Gorj, Monografia Școlii Generale Rădinești sau articolele și studiile din revista pe care o editează, Interfluvii și altele. Prin ceea ce ne înfă-țișează, Marin Arcuș se dovedește un om total care cunoaște și folosește bine instrumentele științelor (filologice, muzicale, istorice, filosofice, sociologice) pentru a spune ce are de spus. De aceea, cartea domniei-sale cuprinde de toate: peripeții din prizonierat, impresii de călătorie, sondarea profunzimii relațiilor interumane, surprinderea filonului care unește ființele umane, dar și a aceluia care dezbină și provoacă ură, dorința de îmbogățire fără temei, goana după bani, disensiuni între rude, legende locale pline de mister, destine împlinite sau frânte, poezie (din Eminescu, Aron Cotruș, Sergiu Mandinescu, folclor), proverbe și zicători, metehne, păcăleli, pe scurt, complexitatea viețuirii în locuri și timpuri diferite, mai ales din mediul rural, unde statornicia neamului are de înfruntat năvălirea dușmănoasă a multitudinilor de factori distrugători. Să nădăjduim că va învinge veșnicia satului pentru că acolo s-a născut (Lucian Blaga).
Personajele (oamenii) cărții sunt, în cea mai mare măsură, făpturi reale (asta e senzația lăsată de citirea cărții); unele sunt istorice (Tătărăscu, Zelea-Codreanu, Apostol, Gheorghiu-Dej, Maurer, foști primari, notari, prefecți, prim-secretari). Altele sunt locale, aievea ori imaginate de autor, interesante și demne de cunoscut: Nicolae Ionescu – care trece prin Iad și prin Rai, mânat de vânturile istoriei belicoase, acel Iago modern, „împrumutat” din Shakespeare, un preot fățarnic și intrigant, un Picaro, aventurier din literatura spaniolă, Lady T, o doamnă combatantă, însă malefică și așa mai departe. Printre toate acestea, regăsim cu drag pe însuși autorul cărții, în felurite… ipostaze; alături îi sunt rude apropiate, printre care notarul I.A., vecini și alte persoane cu care a interferat. Să ținem minte că scriitura este, evident și autobiografică. Ocupându-se, cum mai arătam, de graiul locuitorilor din Rădinești, autorul utilizează multe cuvinte și expresii ale locului: mneata, machia, ce-o fi?, bețâv, mămiță, umblă prin odăi (pentru cei cărora nu le place să stea pe acasă), Doamne, ia-mă! și multe altele. Folosește, de asemenea, cuvinte și expresii latinești, sugestive pentru sublinierea intențiilor autorului: incipit vita nova, centrum mundi, dura lex, veritas semper omnia vincit etc. Toponimia e specifică zonei, cu precizarea că domnul Marin Arcuș introduce, ca modalitate artistică, anagrama probabil pentru a „camufla” de moment anumite locuri; totuși, consătenii dumnealui și mulți dintre ceilalți vor pricepe ușor că Diaamara este râul Amaradia și numele unei forme administrativ-teritoriale. Și, ca acesta, multe altele. Întâmpările sunt de tot soiul, unele traumatizante, altele hazlii, cum este modul în care se desfășurau alegerile de primar prin anii 1938: venea subprefectul, din comună în comună și invita pe doritorii de funcție să facă un pas înainte… De luat aminte! Nu putem încheia aceste scurte considerații înainte de a mai puncta câteva… variațiuni:
•Marin I. Arcuș constru-iește o punte de iubire între cei care au rămas pe aici și cei plecați în altă lume. În capitolul intitulat „Au rămas doar amintiri”, dar și de-a lungul textului, autorul evocă personalități mult regretate ale vieții sociale românești, producând cititorilor care i-au cunoscut pe cei despre care e vorba duioase aduceri-aminte și iremediabile tristeți. Ne putem reîntâlni, astfel, cu muzicologul George Bălan, cu omul politic Gheorghe Tătărăscu, preotul-profesor-doctor Alexie A. Buzera, cu profesorul Haralambie Bodescu, avocatul Dumitru Bădescu, evocați cu mult suflet de către autor.
•În Appendix, la sfârșitul cărții, poetul Spiridon Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, adaugă un excelent interviu cu Marin I. Arcuș, care pune în evidență crezul de viață al acestui destoinic gorjean, cu care ne mândrim și din a cărui creație ne putem lua hrană pentru suflet pe o bună perioadă de timp.
Nicolae Brânzan
