Încerc să judec de unul singur şi neinfluenţat de Nicolae Diaconu, Petre Popescu-Gogan, ş.a. (care s-au pronunţat asupra poeziei scrise de Romeo Ionescu înaintea mea) starea actuală a lirismului practicat de Romeo Ionescu.
Şi în „Haiku”, şi în „Ediţie în piele” (titlurile plachetelor sunt derutante), autorul se repoziţionează într-un stadiu de până la „Singurătatea pluralului”. Mă refer la regăsirea dulcelui stil clasic, ritmat şi rimat cuminte, la transparenţa semantică, devenită totuşi, salutar, transaparenţă în terţinele mai toate izbutite alephuri ale conciziei maxime şi cristalizării alchimice fericite.
Pe deasupra şi pe dedesubt, dar şi în ele însele – ca facere inaugurală şi corp delicat – aceste microtexte reînvestesc metaforic auditivul şi vizualul pe linia subţire dintre simbol şi semn, dintre trăire şi reflecţie.
În „Haiku”, de pildă (apropo, minunatele terţine nu sunt haikuuri), poetul e fie pictor („mâna ta rece / pictează pescăruşii / pe pânza apei”), fie gheişa recitând versuri, fie Hokusai – un alter ego, un metapersonaj care se doreşte antinarcisiac şi care apare în diferite învestituri obiectivate programatic de poet şi metapoet.
Acest alterizat Hokusai, ca reîncarnare a unui dicteu epurat, parcă descins din poezia greacă neomodernă, se comportă ritualic, reconotând inefabilul şi corectând imprevizibilul imaginarului sincopat, diseminat şi reasamblat într-o textură care ni se materializează fie „ca o mătase”, fie ca „abur de ceai”, fie ca „o nea fierbinte” sau ca o „pânză de nea”; or, cvasisimilar, ca „pânzele de ceai”, ca mai încolo „literele albe” să se destrame în „pulberi de raze”.
Toposuri recurente specifice poeziei pure, dar şi universului rarefiat al înălţimilor metafizice, se iţesc, dintre cuvinte, ca să-şi retrăiască redescoperirea paradisului originar: „De ce-ai în gene perle grele, / Când iar apari din nevăzut, / Ca o ediţie de piele / A paradisului pierdut?”
Glisarea dicţiunii (termenul e preluat din Genette) între vizibil şi invizibil pare decidentă stilistic şi individualizatoare: „petale cădeai / din ramuri nevăzute / în abur de ceai”. Vizibilul nu-şi transcende decât rareori etapa de desen în oglindă: „Doar scame şi fulgi / desenând în oglindă / din tine s-alungi”, sau de umbră: „Sticla trimisă / scria purtată de val / umbra hârtiei” (aici cele două toposuri contopindu-se într-un întreg intertextualizat cu mioriticul blagian şi… barbian).
Refuzul retoricului, ca o voinţă a celui sătul de arbitrarietatea semnului lingvistic, ne conduce notele de lectură, finalmente, spre tăcerea arhetipală, oricând preferabilă verbului (rostirii).
Un poet de mare profunzime
Romeo Ionescu este un vechi columnist, iar despre el Nicolae Diaconu a scris la superlativ (e vorba de volumul de debut „Singurătatea pluralului”). Poezia lui Romeo Ionescu e antologică oricând, se citeşte cu mare plăcere, iar autorul nu se joacă cu ideea de poet, fiind, de fapt, chiar un poet de mare profunzime. Este un condeier inteligent, cultivat, adevărat.
În „Haiku”, imprevizibilului / hazardului poetic, Romeo Ionescu îi opune poieinul; el creează o noosferă şi abia consecutiv o poesferă; sau, şi mai strâns, o simultaneitate a acestora.
Personal, îmi plac mai mult terţinele rimate, deşi şi celelalte – aburi nevăzuţi de athnor al cuvintelor puse sub transparenţa tensiunii cele mai înalte – îmi rezervă delicii dezintertextualizate… auroral.
În „Haiku”, găsim microtexte ale reducţiei discursului liric la miez: esenţe puse în fiole de cristal de Veneţia şi expuse metaforic. Frumuseţea rostirii atinge puritatea trăirii în dreptul unui zeu al căutării de sine şi al reconsacrării eului creator în templul nonarbitrariului semnului lingvistic. Vizualul şi auditivul stau contopite, în abluţiune, în facerea dintâi, în antiretoric şi aporeticul… antinomiilor transfigurate.
Ion Popescu-Brădiceni
