M-am cunoscut cu Petru-Ilie Birău într-o vară, la Focșani, amândoi ca invitați ai lui Gheorghe Neagu, directorul revistei „Oglinda literară”. El adusese un portret al lui Duiliu Zamfirescu pe care-l donase Simpozionului dedicat marelui clasic, poet și romancier. Ne-am întors în același tren și preț de câteva ore am mâncat și am băut ceva pe peronul gării din București. Am fotografiile pe undeva prin arhivă.
Apoi l-am reîntâlnit ca student al meu la Facultatea de Arte Plastice a Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu. I-am condus lucrarea de licență, de care m-am îngrijit să apară în 2020 la Editura PIM, cu o prefață a mea. Mi-a fost colaborator permanent la revistele AM&PM, Miracol de Brădiceni, Caietele Columna. Mi-a ilustrat cu picturi-color dilogia „Rob la poezie” și „Florile râului”.
Acum, aflu brusc că a trecut în eternitate la numai 55 de ani. Moartea lui m-a stupefiat, încât câteva zile nu m-am putut aduna ca să elaborez articolul de față.
Era membru U.A.P.R., își luase un doctorat în arte vizuale, devenise un artist plastic de talie mondială, avea familie, copii, își făcuse mulți prieteni grație altruismului său desăvârșit.
Petru-Ilie Birău a fost un om de un caracter impecabil, era generos, săritor, harnic, truditor, neobosit pe ogoarele culturii, artelor, literaturii. Se consacrase și ca inteligent cronicar literar. Cel puțin despre mine a redactat o carte întreagă pe care bănui că urmașii lui au s-o publice postum.
Scriind textul de față, sunt tare amărât. Ne sunam săptămânal, căci era mereu receptiv la semnale, cerințe, solicitări, rugăminți, invitații de a participa la expoziții colective. Adera principial la proiecte, idei, programe. A colaborat cu George Drăghescu, Teodor Dădălău, Vasile Fuiorea. Când promitea ceva nu se întâmpla să nu-și onoreze cuvântul, căci era un om de onoare, onestitate și de total angajament, sensibil, intelectual, spiritual. Îmi dădea impresia că-i croit ca din stâncă, forța îi era herculeană, chipul mereu zâmbitor, cald, luminos.
Plecarea lui dintre noi, târgujienii, lasă un loc gol, căci personalitatea lui radia în jur o stare sufletească de bunătate, fericire și dor de a deveni mai bun.
Am publicat o cronică la una din expozițiile sale în „Flacăra lui Păunescu” și era mândru de ea pentru că știa că eu nu scriu dacă nu cred în destinul cuiva, fie el poet, pictor ori muzician, eseist, critic ori prozator, savant ori simplu cercetător științific.
Dumnezeu să-l odihnească, pe Petru-Ilie Birău, în pace și lumină!
Ion Popescu-Brădiceni
