VICTORIA DELA JIU – RASOVIȚA
Episod din lupta dela Rasoviţa-Gorj (14 Octomvrie 1916)
….Când se dete ordinul de echipare pentru un marş lung, între soldaţi avură loc cele dintâiu schimburi de priviri mute, încărcate de o mâhnire a cărei desnădejde nu-i cu putinţă de redat…
Abia trecuseră câteva zile din Octomvrie şi iarna se vestea prin vântul aspru dela Nord, desfoind fagii pădurilor… Trebuia, ca părăsind Orşova, să ajungem în două zile la Jiu. Din graba care se punea în plecarea noastră, fu lesne de înţeles că zvonurile cu retragerea frontului până la Vălari-Dobriţa şi Turcineşti, erau adevărate.
În seara aceea, ultima noastră seară liniştită, albastrul cerului se întunecase. Abia trecusem podul Cernii spre Alion, şi dintre stâncile munţilor sârbeşti, reflectorul inamic îşi împrăştie pânza largă de lumină peste mesteacănii nemişcaţi, peste Dunărea strejuită de plopi înalţi, deasupra pajiştilor întinse pe cari nimeni nu le mai cosise. Eşirăm însă din zona luminoasă, pătrunzând spre poalele muntelui, prin tufişurile adâncite într’o umbră deasă.
Drumul ce luarăm ocolea satele cât mai mult. Nu trecurăm – nici dealul Matorăţilor şi timpul deveni amarnic. Soldaţii se obişnuiră cu noua stare şi cu firea lor îngăduitoare şi bună, urcau coastele flecărind. Când ajungeam în marginea pădurilor, se simţeau mai liberi de orice gând, părând mulţumiţi să se adâncească sub frunzişurile adăpostitoare pe care le vedeau acum risipindu-se în toate părţile.
Pădurile prin care treceam răspândeau împrejurul nostru singurătate, pace şi tăcere……
Drumul devenise greu. Furgoanele companiilor se înfundau adânc în pământul plouat. Zadarnic loveau bicele; caii obosiţi şi slabi îşi scoteau coastele în opinteli….
Aproape de Baia de Aramă, găsirăm pomii plini de chiciură, iar amurgul ce se lăsa în pânze cenuşii deasupra întinderilor întunecoase mărea cu umbrele lui neliniştea sufletească a trupei…. A doua zi spre seară, se umbri chiar cerul şi zăpada căzu uşor…. O fulguială măruntă şi deasă umplu văzduhul nedesluşit al nopţii, iar spre dimineaţă frunzele arămii şi încă tari ale stejarilor erau acoperite de un strat des şi alb….
După două zile şi două nopţi, de marş neîntrerupt, pe drumuri grele şi prin vânt, plini de noroi şi fără popasuri, drumul începuse să fie şi pentru cei mai tari începutul necunoscutului plin de suferinţe. Trupa mergea totuşi căutând puteri noui; dar mergea cu părere de rău.
În seara zilei de 13 Oct. ni se spuse că vom dormi. Se vede că ajunsesem. Cantonamentul se făcu în Brădiceni, prin casele oamenilor.
Fiind udaţi însă şi neavând loc în case, rămăserăm prin tinda lor. Noaptea era rece şi întunecoasă. Se dete ordin să se stingă toate focurile. Curând după aceea o tăcere supărătoare, umplu din nou întunecoasa noapte. Pe prispa pe care stăm cu capul răzimat de-o raniţă, nu mai deosebeam nici forma abia desluşită a camaradului meu.
Soldaţii cari mai tăinuiseră cu oamenii, căutând să afle vești, acum când noaptea se lăsase cu desăvârşire peste sat, îşi spuneau cu părere de rău ,,bună seara” şi fiecare se ducea cu sufletul plin de grije la locul lui.
Îi simţiam prin întuneric pe cei din apropiere cum mai fiecare îşi scotea baioneta și, aşezându-şi carnea rece pe bucata de pâine, o tăia în bucăţi mici, pe care le mestecau încet, fără a scoate grai.
Târziu, într’un pătul, se deschise o uşe prin care eşi soldatul Frânculescu, cu un altul. Cel dintâiu, al cărui glas îl recunoscui, grăi: „S’auzim de bine oameni buni şi mii de mulţumiri pentru prietenia ce ne-aţi arătat. Vă vom îndatora la rândul nostru, de ne va fi dat să scăpăm şi să venim îndărăt!” Şi se depărtară.
În pragul pătulului, o femeie rămase rezimată, fără a spune o vorbă; numai cu dosul mânii îşi şterse de două ori ochii…..
Târziu, oboseala îmi învinse gândurile. Adormii, dar subt pleoape rămăsese încă amintirea Orşovii, cu plopii cari îşi prelungeau umbrele pe şoseaua din marginea Dunării, plopi a căror tremurare aurită o urmărisem cu atâta drag în nopţile cu lună pe suprafaţa liniştită a fluviului.
Satul Gureni în care se întărise inamicul în timpul nopţii numără vreo sută cincizeci de vetre. Despărţit de satele din împrejurimi prin păduri, el vine aşezat la gura unui defileu şi se înfundă pe amândouă părţile râului Bistriţa, subt muntele protector ce-1 cuprinde din trei părţi într’un cerc de povârnişuri păduroase.
Nici nu se împlini ora 1 din noapte, când primii ordinul să plec cu oamenii mei în recunoaştere, spre Gureni.
Dimineaţa ne prinse înaintea avantposturilor inamice. Un cioban care isbutise să se strecoare spre Peştişani ne arată nucii unde era instalat, după cum văzuse el, un post.
Ne luarăm măsurile şi aşteptarea nu ne fu zadarnică. Din ascunzişul nostru, observarăm pregătirile de marş ale unei mari coloane inamice. Cerul devenise limpede în urma ploii ce căzuse. Norii dispăruseră, iar de pe întinderea pământului gol ieşea un abur cald, străveziu, prin care trunchiurile arborilor şi cocenii de porumb păreau că tremură într’o mlădiere liniştită.
După măsurile de marş, înţeleserăm că inamicul nu ştia încă de trupele sosite dela Orşova. Totul arăta că el îşi pregătea drumul spre Târgu-Jiu, la 19 km. depărtare.
Bine ascunşi în marginea apei, urmărirăm cum avant-garda străbătu vatra satului, bine luminată şi se opri acolo unde drumul intra în umbra deasă a pădurii de nuci.
Ofiţerii se deosebeau bine, îmbrăcaţi în pelerine cu glugi, li se vedeau siluetele negre desprinzându-se în perspectivă, pe pietrişul alb al drumului ce scoborau.
Ne retrăsesem fără a fi zăriţi şi raportul nostru fu binevenit…. Fură date ordine în grabă şi dispoziţia trupelor se făcu pe locuri cunoscute doar de noi…. Comanda o luă Colonelul Dejoianu. Peste două ore timpul pare că se înţelesese cu furia noastră pentru a turbura inamicul.
Compania 5-a din Reg. 17 Mehedinţi, sub comanda căpitanului Puiu Lepry, care din primele lupte câştigase încrederea generalului Dragalina, primi ordinul să stea în rezervă pe culmea pădurii Arcani.
Soldaţii păstrau tăcere. Seninul zilei era pe sfârşite. Un întunerec rece şi pătrunzător se lâsă’n umbre mohorâte deasupra pădurii bătrâne.
Ploaia cădea’n ropote, pătrunzându-ne până la trup. Aşteptam, în timp ce, departe, lupta începuse de mult, spre Dobriţa…
Trăgeam cu urechea într’acolo. În liniştea adâncă din jurul nostru ploaia făcea sunetele încete şi fugătoare ca o muzică în surdină, ce dispărea slăbind mereu. Aveam părerea că sgomotul artileriei şi al focurilor de armă se pierd încet, spre munţi, în depărtare şi liniştea cuprinde iar ţinutul….
Văzduhul se întunecase acum tot mai mult şi numai, într’un timp, o dungă de lumină trecătoare acoperi toată întinderea luptei….
Dar iată că vântul începe să bată dela Apus şi să plouă în plin îngheţ. In jurul nostru, copacii desbăraţi de frunze se ridicau negri pe fundul alburiu al solului păduros şi nici ramurile noduroase şi tari ale stejarilor, nici numeroasele crăci atârnânde ale trunchiurilor netede de fagi, nu ne puteau feri contra ploii furioase care ne izbeşte, în faţă, fără milă….
Suit într’un păr sălbatic, observatorul ne dete vestea că lupta se apropie de noi….
Peste câteva minute, patrulele de cercetare raportară că o coloană inamică s’a strecurat prin Rasoviţa şi se îndreaptă în direcţia în care ne găseam….
Compania primi ordine să treacă râul Sohodolul şi să aştepte, răspândită în trăgători, ivirea inamicului.
Întinderea mlăştinoasă pe care o aveam în faţă şi pe care trebuia s’o ocupăm era nespus de tristă. Fundurile noroioase colorau în tonuri greoaie şi plumburii bălţile de apă stătătoare în mijlocul cărora se ridicau numeroşii anini, ale căror rădăcini roşcate sângerau în apa negricioasă…. In acest loc, pe care vara orăcăesc coruri de broaşte în nămolurile pe jumătate svântate şi în plina lumină a soarelui, unda de apă adormită da acestui colţ de pământ o umezeală nesănătoasă şi supărătoare….
Abia îndrăsnirăm să ne mişcăm într’acolo şi totul se umplu de o linişte periculoasă. Fiecare mişcare atrăgea pârâitul întretăiat al mitralierelor, pe care fără ştirea noastră inamicul ni le aşezase în faţă.
Vântul aducea de data aceasta până la noi sgomotul surd al luptei care se apropia din ce în ce mai însufleţită.
Vuetul întinderii ne pătrundea sufletul c’o agerime dureroasă. Neliniştea care răsare tot mai vădită și mai adâncă în suflete, această primă neplăcere a luptei, o vedeam din expresia camarazilor mei, pe figura cărora severitatea sprâncenelor se accentuase, iar trăsăturile se contractau până la asprime. Aşteptau ordine cu ochii încruntaţi, cu buzele strânse….
În faţa trupei, căpitanul Lepry, senin, strălucind de tinereţe şi energie, cu buzele întredeschise de un zâmbet de sfidare, cu nările svâcninde şi ochii strălucitori…. îşi fuma liniştit ţigarea, privind în zare….
Răspândită în trăgători, prin salturi repezi, sub focul viu inamicului, compania noastră trecu podul şi luă poziţie de luptă…
Cu degetele strângând arma, cu ochiul îndreptat către linia inamică, de unde porneau spre fruntea noastră snopii de gloanţe…. aşteptam !
Cinci ore dură chinul, silindu-ne să tremurăm sub ploaia deasă şi îngheţată, vârâţi aproape în întregime în pământul ud al ţarinei în care ne săpam adăpostul capului, c’o încetineală plină de grije.
Nu se auziau decât comenzile scurte, trecute din om în om, odată cu sgomotul sguduitor al obuzelor ce răscoleau pământul, înmormântându-ne aproape…. Iar în văzduh, o pânză ucigătoare de gloanţe, ţesută necontenit de mitralierele inamice, aşezate la două sute de metri înainte, cânta de zor a moarte, pătrunzându-ne ca şi frigul, până-n măduva oaselor…..
Nemişcaţi în adăposturile făcute în pripă, tăceam cu toţi, înţelegând că a mişca în mască însemna a primi moartea. Şi totuşi, ştiam că îndată va trebui să eşim şi să mergem înainte….
Dar măştile nu apără pe toţi…. Unul câte unul, camarazii Cojocaru, Bâzoi, fără a scoate un suspin, loviţi în creer, îşi lasă capul moale pe braţul încremenit pe armă şi sfârşesc…Îi privim cu durere şi ni se pare că ne simţim noi înşine murind…..
„Puneţi baioneta!” Comanda isbeşte auzul tuturor! Un sunet prelung de oţel lovit scapără mii de luciri repezi şi vii… Pumnii strâng ţeava şi patul armei, iar sufletul se ridică c’o energie oarbă contra nehotărârei de mai înainte…
„Salt înainte!” se aude răspicat ordinul. Nervii prea întinşi tresăriră! O dorinţă de-a sfărâma neputinţa trupului ne cuprinse. Ne ridicăm brusc, dar mulţi cad gemând… Am vrea să ne plecăm, să-i ajutăm, dar nu e timp!
Înainte! ţipăm cu toţi şi pornim pe cât ne ţin puterile…..
Câte unul, alături, se svârle dintr’o dată la pământ şi cu un gest mut îşi întoarce spre camarazi ochii mari şi speriaţi, în timp ce un val de sânge-i umple gura…. Ceilalţi nu iau în seamă….
Aleargă ca nişte halucinaţi în rând cu căpitanul, care strigă mereu „înainte”.
Şi iată că i-am ajuns. În faţa mea soldatul Oprea vine repezindu-şi baioneta într’un bavarez care a isprăvit de tras ultimul cartuş al încărcătorului, îl văd pe blondul teuton cuprins de o desnădejde dureroasă şi lacrimile scăldându-i ochii. „Iartă-1″ strig eu, dar n’are cine să mă asculte…..
Nu simţi decât puternicul miros al sângelui cald şi în ochi căldură….
Ofiţerii germani dau comenzile cu vocea tunătoare, îndreptându-şi arma contra subalternilor cuprinşi de groază şi dezordine…. iar noi ne repezim pe ei ca o mulţime de nebuni, ca un roi de albine întărâtate de fum, cu strigăte disperate şi pătrunzătoare și ne izbim, căzând, lunecând pe pământul cleios, ca apoi iar să ne ridicăm cu furie şi grabă, dorind parcă să scoatem din noi ultima putere….
Nu se mai aud decât scurte comenzi rostite în nemţeşte acoperite de sunetul cărnii străpunse de baionete, oase sfărâmate scurt, strigăte înfundate şi suprema înjurătură a celui care se rostogoleşte, blestemându-şi duşmanul. Deşi cuprins de groază, inamicul nu vrea să se predea, cu toate că nu poate ţine piept pornirii prin care ai noştri’şi varsă ura grămădită’n suflet…..
….Sergentul Chiriţescu zări dintr’o dată pe căpitan clătinându-se, cu pieptul sângerat şi îngălbeni. Dintr’o săritură fu alături de cel căzut. Se plecă, îi sfâşie mai mult hainele; iar când apăru pieptul alb, pe care dâre roşii de sânge arătau urmele unde pătrunseseră gloanţele, ca doi dinţi ascuţiţi, într’o pornire sălbatică de nebun, se amestecă printre germani, de unde nu mai văzurăm decât un pat de armă ridicându-se în învârtituri repezi.
-„Domnule căpitan, nu ne lăsa”! se ruga plângând gornistul Moacă. Buzele-i palide se redeschiseră încet: -„Nu vă fie teamă copii” murmură el. Dar prin cele două răni, curgea sângele lui, curgea viaţa cea mai scumpă nouă.
Caporalul Drăghia puse alături steagul luat din satul Bâlta, ale cărui culori ca umilite, păreau că ne cheamă în ajutor.
….Şi iată că ridicându-se, căpitanul întinse braţele spre drapelul peste care corpul lui se abătu părând că vrea să-1 apere, iar o mână voi să-i ridice capul, ştergând după chipu-i frumos cu ochii albaştri figura visătoare, dâra de sânge ce şiruia fără încetare. Rănitul păru că’şi revine ; duse mâna stângă la piept, cu dreapta ţinând strâns drapelul pe care nu-l părăsise. Ceva păru atunci că se sfărâmă în piept, îndurerându-1 şi umplându-i gura cu sânge.
Privirea-i turbure rămase acum aţintită pe cele trei culori şi se lumină, devenind o privire de iubire fără margini. Dar lipsit de puteri, se întinse lăsându-şi uşor capul pe pânza steagului de care buza lui sângerată se lipi într’o sărutare.
Când îi întorserăm faţa spre cer, privirea ochilor albaştri rămăsese curată şi visătoare, ca în extaz. S’ar fi zis două bucăţi mici rupte din cerul limpede, în adâncul cărora rămăsese pentru totdeauna un vis frumos.
Înaintând în locul cel mai primejdios, plutonierul-major Mica Ion se năpusti cu primul salt de trăgători asupra Bavarezilor cu atâta îndârjire, încât zdrobi cu patul armei, spre spaima teutonilor, capul îndrăsneţului ofiţer duşman ce-i sta în cale. Bun ochitor, doborâ din mers peste zece inamici, ţintindu-i în frunte; căzu însă lovit în pântece de un glonţ explosibil. În clipa agoniei, se smulse totuşi morţei printr’o supremă sforţare, izbutind să strige camarazilor care se repezeau să-1 ajute cu un glas, al cărui sunet stins, părea dintr’altă lume:
– „La locul vostru şi trageţi mai mult şi mai bine”!.
Într’o ultimă privire, în care puse tot ce-i mai rămăsese, dragoste ca şi simţire, învălui pentru totdeauna pe căpitanul mort şi, sforţându-se să salute, căzu pe spate, schiţând cu gestul şovăitor al braţului înaintarea…
Lupta ajunge astfel, în faţa bisericei, în mijlocul câmpiei.
Acolo, un grup se sfâşie cu dinţii.. Nu s’au declarat nici învinşii nici învingătorii, când un şuer străbătu ascuţit văzduhul, spărgându-se cu o ploaie de schije şi obuze asupra lor. Isbit în piept, sergentul Coman fu svârlit pe treptele bisericii unde închise ochii… Răniţii urlă, pământul fumegă, în timp ce bunul sergent adoarme cu braţele cruce, gest prin care pare că vrea să apere contra duşmanului, casa Domnului….
….Iar pe figura lui, un aer de blândeţă tristă, pe care-l întregeşte gestul braţelor larg deschise, gestul prin care din înălţimea Crucii, Isus din Nazaret a învăţat omenirea să ierte.
George Lungulescu
Povestire din Almanahul Gorjanul-1924
Prof. Gr. Pupăză
