1. Despre renaștere și reciclarea influențelor
S.D.P.: – Domnule Ion Popescu-Brădiceni, de fapt care-i esența poeziei dumneavoastră? Care-s aspectele ei definitorii? În ce constă identitatea dumneavoastră auctorială? V-am propus un proiect de copertă la „Cartea Vieții. Supremația Eului”, iar editorul Mircea Petean a acceptat-o; poate și, fiind atractivă, cartea dumneavoastră se vinde acum la Librăria Cărturești din București, cu oarecare succes.
I.P.B.: – Îți mulțumesc, Silviu Doinaș Popescu, pentru aportul de designer imaginativ și creativ la demersul meu poate prea orgolios.
S.D.P.: A fost pentru mine un fericit prilej de kairotică înțelegere a cărții și de traducere a ei într-un eidos reciproc profitabil. Dar să ne întoarcem la întrebarea cu care vom continua convorbirea noastră.
I.P.B.: … Care-o să intrige pe multă lume…
S.D.P.: … O lume din care o mică „facțiune” o să lectureze cu siguranță „Cartea vieții. Supremația Eului”.
I.P.B.: Mulțumesc pentru încurajări. Am avut mereu încredere în poezia scrisă de iluștrii mei înaintași. Ucenic fiindu-le, ca elev de gimnaziu, ca student ca tânăr profesor la Fundeni-Zărnești și Bălăceanu, apoi ca ziarist debutant la „Gazeta Gorjului”, le-am însușit trăsăturile diferante, le-am exersat îndelung; m-am comportat o vreme ca un neomodernist devotat renașterii unor toposuri, idei, teme, motive, paradigme; nu neg că n-aș fi fost ispitit de expresionism ori de suprarealism; că n-aș fi practicat scriitura postmodernistă; dar m-am desprins din mrejele lor, mi-am creat propriul front de expresivitate pe care l-am numit <<transmodernism>>. S-au referit deja la el criticii importanți precum Constantin Cubleșan, Ioan Holban, Gheorghe Grigurcu, Theodor Codreanu, Lucian Gruia, Adrian Alui Gheorghe, Ion Pachia-Tatomirescu, Emilian Marcu, Ion Trancău, George Mirea, Petru-Ilie Birău, Haralambie Bodescu, Mircea Bârsilă. Nu o să-i citez în acest interviu al nostru, ci o să recurg la propriile-mi poeme. „Transmodernismul” l-am grefat pe „platforma” neoorfismului. Am avut mereu în atenție nu într-atât ficțiunea cât arhitextul. Am recurs dezinvolt la reciclarea unor influențe în aparentă „zdrobitoare”, dar care de fapt m-au determinat să mă reinventez ciclic. Viața mea literară a fost o formidabilă aventură labirintică: uneori m-apuca disperarea c-o să eșuez alteori părut-am de neînfrânt; i-am convins pe câțiva zei să-mi țină tovărășie: Kairos, Narcis, Orfeu, Apolo, Dionisos; Erosul și Mithosul mi-au fost motoarele de (r)evoluție, de schimbări spectaculoase ale imaginarurilor mele insularizate programatic-doctrinar.
2. Heteronimul Ieronim Contemporanul
S.P.D.: V-ați dezlănțuit ca la un curs universitar ținut în fața studenților de la litere de la Târgu-Jiu, Craiova ori Cluj-Napoca sau Alba-Iulia. Dar nu m-ați pierdut pe drum căci eu însumi am studiat la Cluj-Napoca și Timișoara.
I.P.B.: Da, sunt două universități de înalt nivel pedagogic și academic.
S.D.P.: Ce presupune „arta comunicării magicopoetice”? Și cine-i acest straniu Ieronim Contemporanul? L-ați creat ca pe unul din heteronimi?
I.P.B.: Desigur, Fernando Pessoa inspirându-mi procedeul. Acești heteronimi sunt Ioan Brădiceneanul de Ezoterezia, Ioan Protagoras Basileul, Abrasax din Abraxas; ba în dilogia-mi romanescă „Ostrakon” mai apoi și alții de care sper să ne ocupăm cu altă ocazie. Află că în 2018 am publicat cea dintâi carte a lui Ieronim Contemporanul intitulată „Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul”. Pe când în „Cartea Vieții. Supremația Eului” el semnează doar prefața și postfața.
S.D.P.: Adrian Alui Gheorghe a comentat acest „Manuscris…” într-o carte a sa „Prăvălia cu poezie”, iar Mircea Bârsilă în „Argeș”.
I.P.B.: Acest heteronim, alteregou al meu, e foarte sigur pe el. Are un titlu nobiliar, căci e strănepot al lui Ioan Brădiceneanul din Ezoterezia. Îi tot scrie mereu lui Ioan Protagoras Basileul, care-i răspunde, la rându-i, conștiincios. Acest <<autor>> Ieronim Contemporanul redactează, la propriul său manuscris, trei prefețe în versuri, trei arte poetice și trei pledoarii pentru arta scrisului transpo(i)etic. Cartea sa e una cu „poezii de tânăr prinț adolescent al Ezotereziei brădiceneene” și totodată cu câteva poeme din viitor. Vaticinare (adică patriotice) și glocale, salvate miraculos dintr-o valiză de militărie, vopsită în verde de către bunul meu tată, strălucit meșter, tâmplar și lemnar, creator de mobilier și chiar cizmar, grădinar etc.
S.D.P.: V-ați iubit părinții?
I.P.B.: Firește că mi-au fost dragi. Au fost alături de literatura scrisă de mine încontinuu. Mi-au înțeles ambițiile, mi-au cultivat dorința de a fi poet și critic literar; mi-amintesc de lansarea „Sufletului Grâului” când Ilarie Hinoveanu, director al Editurii „Scrisul românesc”, a rămas o noapte întreagă în casa noastră „de peste pod”, ca să recitim poemele lui Ady Endre și Serghei Esenin, Nichita Stănescu și Octavian Goga.
3. Un (z)eu în carne și oase
S.D.P.: Aveți pe masa de lucru două masive volume ale lui Ezra Pound… Ce vă leagă de acest uriaș scriitor-american?
I.P.B.: Hermeneutica lui lămurită pentru cei care vor să priceapă că arta poietică și cea poezească sunt simultan comunicare și literatură (în cel mai pragmatic caz meta – și trans-literatură). Cea dintâi e vorbirea, cea de-a doua e stilistică+expresivitate. Acest Ezra Pound e, dragul meu, unul dintre marii poeți ai lumii, tradus la noi de pildă de un alt mare poet, desigur român, Mircea Ivănescu, despre care am scris nu de mult într-o carte proprie. Ca poet, Ezra Pound te uluiește prin asimilarea culturii antice (grecolatine) și a culturii medievalo-renascentiste; adaug și preocuparea lui pentru Orient și pentru poezia Chinei. Dă-mi voie să-ți explic un aspect fundamental în ceea ce-l privește pe autorul „Cantosurilor”: poemele de amplă respirație ori dimpotrivă compacte și până în zece rânduri. Mecanismul său întemeiază postmodernismul ca atitudine ancorată, selectiv, în „Bibliopolis” unul înțesat cu tiranice și revalidabile estetic oricând capodopere.
S.D.P.: Să vă referiți acum la „Cartea Vieții. Supremația Eului”. Se vrea o carte-etalon a transmodernismului românesc de azi și de mâine? Mi-am făcut deja câteva note de lector și semiozic și semiotic. Eu cred că vă ancorați discursul liric în neomodernism; că vă credeți un avatar al lui Socrate și al lui Axios Hiperboreul, după cum a arătat și Ioan Holban în „istoria poeziei și prozei contemporane de ieri și de azi” (din 2022); că „ideile lui Audiart” (alt heteronim) vă patronează Ezoterezia interioară, absconsă, (re)codificată eleutheric, iar Benedetto Croce și Gellu Naum vă sunt „ghizi ai mierii cuvintelor”.
I.P.B.: Poezia-mi e pururea imaginară; e transcriere din Cartea Dintâi, reinventare, adică a Modelului-din-primordii; e meditație-n mișcare, mutare în Ficțiune; „Explicația să steie precum fătul în femeie iar bărbatul să se mire ca de-o sfântă mănăstire apărută ca din rouă”. Poezia-mi e levitație între veghe și vis; stilu-i se autodezvoltă ca și ritmu-n natură: urmare a unui secret care se pune, repet, într-o dinamică percepută cu abilitate. Estimp, frumusețea-i sensibilă ascunde o etapă a intelectului grefată pe-o inocență aparent haotică. Pârghiile imateriale ale unei mașini supreme reciclează urechea strămoșilor după convingătoarea muzică a sufletului: cea care duce în punctul de unde, alunecând în mister, poezia poate, în mirabila-i atingere de perfecțiune, să ilustreze mecanica genezei memoriei cea purtătoare de tâlcuri pururi nebănuite căci poetul transmodernist – care am devenit – a învățat să valorifice clipa în care contează numai instinctul.
S.D.P.: „Construirea Casei” Poeziei dumneavoastră – una epopeică, după cum sugerează indiciul discret din paranteză – numai cinci zile (de Luni până Vineri). Cum explicați această „restrângere” a săptămânii? Ce s-a întâmplat cu sâmbăta și duminica?
I.P.B.: E simplu: sâmbăta-i a morților iar duminica a unui Dumnezeu oțios, retras pentru totdeauna în paradisul său devenit inaccesibil nouă, muritorilor de rând. Dar Eu Sunt un zeu în carne și oase, iar fatumul vieții în această tetralogie a Existenței mele pe pământ, un străin, un solitar nemântuit, dușman declarat al prostiei omenești, al politicii defectuoase și mincinoase, al crasei incompetențe, al ideologiilor feroce (adică sângeroase), adept declarat al vieții liberale și al doctrinei social-democrate; și oponent de neclintit al LGBTQW.
4. Lucrurile temeinice
S.D.P.: Despre copilărie, ce vă amintiți? Despre cele dintâi modele, despre primele inițieri?
I.P.B.: Am trăit întru Cunoaștere continuă. De copil am iubit Cărțile. Paradisul mi-l închipuiam ca pe-o Bibliotecă. Până pe la vreo zece anișori apucasem să citesc câteva sute de volume: adică tot ce găsisem în casele tuturor dascălilor și intelectualilor din Drăgoiești și Brădiceni. Învățătorul meu, Rică Dogaru, e vinovat că mi-a insuflat dragostea de lectură. Mai târziu, la Cenaclul Columna, Bică Sterescu, Titu Rădoi, Iancu Popescu; am deprins „meșteșugul” relecturii (adică arta criticii literare soră geamănă cu arta compoziției poetice ori narative). Dar ca lucrurile temeinice să se desăvârșească, părinții mei, Ion și Elena, mi-au adus acasă, câteva zeci de volume; ori mi-au dat lunar niște bănuți (mărunțiș strâns de mine cu migală, răbdare și visătorie nereprimată de lipsurile zilei și epocii, renunțând la bomboane, alvițe, caramele, biscuiți, înghețată pe băț (sau din cealaltă de vanilie cu vișine ori cireșe), cu care mi-am cumpărat singur, de la magazinul sătesc, tratate de Marx și Kant, Platon și Aristotel; romane de Marin Preda, Eugen Barbu, Valeriu Em. Galan, Petru Dumitriu, Mihail Sadoveanu, cărți de poezie de Ilie Constantin, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Topârceanu, Alexandru Macedonski, reportaje de Geo Bogza, ș.a.m.d.
S.D.P.: Lectura e o aventură interioară?
I.P.B.: Memoria mă trădează oleacă, așa că pot să sar o bucată de timp (rămas nerecuperat). Mă aburcam, ca să mă ascund, în fânar, sau mă piteam în vreo scorbură, încăpătoare aproape cât un bordei de ev mediu. Găseam în fantezia povestirilor cel mai eficient remediu împotriva traiului zilnic îmbâcsit de ideologia populară socialistă, comunistă etc. Era să uit: unchiul meu, muzicologul Petre Brâncuși, văr primar cu maică-mea Elena, ne vizita vară după vară. Era profesor universitar în București și-l invidiam; atunci am decis să-l iau drept model, să ajung și eu ca el; iată, acum, mi-s eu însumi, scriitor, publicist, jurnalist, profesor universitar ș.c.l. Dar să nu rup firul amintirilor. Unchiul meu drag (și un om de-o bunătate rară) îmi dăruia, repet, prin iulie / august, un sac de haine, dulciuri, cărți; dar ce cărți; numai capodopere ale literaturii europene și americane, asupra cărora nu mai zăbovesc (și totuși regăsesc pe arcul voltaic niște autori: Homer, Dante, Shakespeare, Villon, Chaucer, Gogol, Turgheniev, Calvino, Poe, Twain, Voltaire, Croce ș.a.). Ulterior, peste niște ani, avea să mă prezinte directorilor câtorva reviste literare din Capitală: România Literară (unde lucra tanti Marieta, soția lui), Luceafărul, Viața Românească. Înțelesese, întrezărise că am factură de scriitor în devenire și m-a încurajat până la moarte neascunzându-și niciodată existența culturală și academică: comportament ce m-a determinat să-mi dau un doctorat în hermeneutica literaturii (la George Sorescu, Alecu Hanță, Dumitru Micu, Dan Horia Mazilu, Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Panea).
5. Trirelația istorie-politică-poezie
S.D.P.: Eu, ca reprezentant al generației mele, ce pare una și liberă dar și urgisită, doresc să vă-ntreb: care-i relația dintre istorie-politică-poezie în opera dumneavoastră azi deja numărând peste 2500 de pagini (numai cea literar-critică, vreau să zic)?
I.P.B.: Fiindcă tocmai am împlinit 68 de ani (pe 5 noiembrie 2022), îți pot oferi (din postul meu de veghe, instalat în inima Cetății, acesteia de pe Jiul de Sus, Târgu-Jiu), o variantă de răspuns. Această triadă axiologică și fenomenologică (în subsidiar și hermeneutică) are un terț inclus permutabil. Istoria actuală (și de fapt în genere) e o vale a deplângerii Marilor Mituri, care, după cum afirmă și celălalt maestru al meu, Eugen Negrici, sunt reinventate ciclic în funcție de evenimențialitatea curentă, de contextul local, de crize, războaie, dictaturi/autocraturi, de ideologii periculoase pentru umanitate. Istoria propriu-zisă e, de regulă, o încorsetare, un prizonierat, pentru spirit și corp in integrum. Permite prea multe nenorociri, genociduri, așa-zise revoluții (și lovituri de stat) și asasinate certe (uneori al dracu de necesare, recunosc volens-nolens), furtuni și uragane sociale, partituri neverosimile ale unor „conducători” demenți de-a binelea, încât stau și cuget, și mă îndoiesc de buna ei credință, de utopiile-i (care fie pozitive: comunismul / fie negative: nazismul) sunt de regulă criminale.
S.D.P.: Dați-mi răgaz să mă realiniez acestor imperative ba totalitare ba democratice, ba concentraționare (China și Coreea de Nord, chiar și Iranul) ba ultrademocratice (S.U.A., U.E., Marea Britanie). Deci istoria fără politică „nu se există” (vorba unui personaj comic caragialian).
I.P.B.: Exact. Se condiționează reciproc – afirmă Telqueliștii și marxiștii, de care voiu neapărat a mă ține deoparte, căci nu-i agreez!
S.D.P.: Deci în ce tip de societate v-ar conveni să trăiți? În cea reală ori în cealaltă ideală? Asta reală pe mine, personal, mă exasperează, iar cea ideală, zău, n-am încrederea cea nețărmurită: căci, știți Politeia lui Platon e catastrofală…
I.P.B.: Mai accesibil și înțelept e „Statul” lui Aristotel. Mă rog, ca și-n „Banchetul”, Platon își slujește, scârbos și duplicitar, stăpânii. Urăsc erotismul lui defect moral. Androginismul lui a trebuit „corectat” de creștinism care a găsit că îngerii sunt asexuați; aspect, „adnotat” și de angelologul Andrei Pleșu, în termeni de educație, morală și etică… estetică, hermeneutică, epistemologică etc.
S.D.P.: Să revenim la „Triunghiul Bermudelor”…
I.P.B.: În concepția lui Martin Heidegger și a lui Matei Călinescu, termenul de poiein și de poiesis are conotații mai… terestre, căci se referă la cultura pământului și la producerea vinului; ca mai încoace „locuirea poetică” să denoteze construcția unei case, a unui adăpost; iar limba e cel mai grozav sălaș al inimii, al păcii, al bunăstării, al umanismului periodic resurectat. Cât privește mărcile metapoeticității ele se implementează pe aceleași metagramatici stilistice, pe același corpus alegoric, pe încă „via metaforă” (Paul Ricoeur) ori abilă metonimie (Umberto Eco). În ceea ce mă privește, eu rămân ancorat într-un transmodernism, pe fondul căruia eu am proiectat (prin „metodologia focului viu”) doctrina transmodernistă, de paradigma aferentă, relansată la Cluj-Napoca în prezența lui Basarab Nicolescu, unul din promotorul celebrei „mișcări transdisciplinare”, și a Irinei Petraș”, a lui Virgil Bulat, Horia Muntenuș, Ioan Țepelea, Mircea Petean, Ion Mircea, Mariana Bojan, Persida Rugu ș.a.
6. Deschis comunicării magice
S.D.P. Ați fost, văd sigur, un om „deschis” comunicării… magice. Ați promovat arta interviului savant și transdisciplinar zeci de ani. Există vreun mister nerevelat în practica de zi cu zi a (meta) și (trans)literaturii? Ce vă leagă de lumeitatea curentă și ce anume din ea vă forțează a vă sustrage ei, într-o așa-zisă transcendență a acelei abordări… superioare?
I.P.B.: Luminii, Constantin Noica îi spune devenință (opunând-o Categoriei Ființei). Petre Țuțea îi zice transgresare a futilului. Gheorghe Vlăduțescu îi spune ontologie a eului reîntors la eleatism. Dar în popor există un proverb: „E o treabă ca nelumea”. Cum adică vine asta? Păi, ia să ne reamintim de povestea „Prostia omenească” a lui Ion Creangă unde toate personajele sunt ca „nelumea” (care de ipso et de facto e „cea adevărată” (aletheică și elentherică adică) pe deasupra și parabolesco-științifico-futuristă). Noțiunea de transcendență e „înșelătoare” căci cripticul și fanicul își reinstaurează hegemonikonul câteodată „paralizat” de-o înnămolire infernală a acelei aspirații la „paradisul” posibilist (dar, vai, niciodată realizabil in integrum). Poezia descinde din <<antiqua poesis>>, zăbovește cu Pindar în Hiperboreea (vezi „Grădina-de-mentă” a mea, comentată de Ioan Holban în „Literatura română de azi” în 2022), se cabrează în „Cânturile lui Maldoror, înoată prin halele oceanice ale lui Eminescu și Claudel, poposește în fantezia umoristică a lui Cros, se revendică din obsesia „cubistă” (și obsesia pentru pietre”) a lui Pierre Reverdy și Nichita Stănescu, din vocația pentru Univers a lui Emmanuel, din „plăcuțele de ivoriu” miniaturale ale lui Jane Austen, din „omul dublu” al lui Baltazar Gracian, din arta seducției la Ortega y Gasset, din reflecțiile asupra semnelor asociate cu trăirea lor directă și estetică în „Însemnările de căpătâi ale doamnei Sei Șonagon” ș.a.m.d.
S.D.P.: V-am citit recent, pentru a continua convorbirea de față – pe care eu o concep ca pe-o carte de sine stătătoare – câteva apariții editoriale de ultimă oră, care m-au intrigat. Aș vrea să insistați – pentru cititorii dumneavoastră – asupra conceptului de <<poezie (sub)cuantică>>.
I.P.B.: Oho, am cugetat și am cutezat. Am așezat și am reproiectat fasciculele de „fotoni” ale înțelegerii poeticității. Pentru mine stilemele sunt și reprezintă mostre de interconectare cuantică a particulelor infralingvistice. În figurile mele de stil cuvintele comunică între ele cu o viteză mai mare ca a luminii și căreia i-aș zice instantanee (adică sincrone – n.m.). Și cum nimeni nu știe cum funcționează toate, relațiile în natură îmi însușesc luxul de a înainta ipoteza scandaloasă că exact așa e poeticitatea „inventată” de mine, pe plaja transmodernismului autohton. Metaforele sunt pentru mine ca niște găuri-de-vierme (dacă nu niște „găuri negre” a căror existență Einstein a conștientizat-o dar s-a temut de ele – n.m.). Eu le-am rebotezat transmetafore și o ucenică de-a mea din Cluj-Napoca le-a și fixat teoretic într-un studiu aprofundat. Poezia-mi e grefată, repet aproape enervant, pe-o temelie cultural științifică, ci nu pe simbolistica inspirație de moment. Pentru mine spațiotimpul poetic e „accidentat” de „revelații” tactice și extatice, orficopoetice și similare „mecanicii cerești”, intragalactice.
7. Arta poemului transmodernist
S.D.P.: V-aș propune să-ncheiem acest cel de-al doilea calup al dialogului nostru, unul incomod și iconoclast, într-un mod neobișnuit. Să-mi încredințați în exclusivitate vreun poem inedit spre a-l prelua integral.
I.P.B.: Cu maximă plăcere; are un titlu ademenitor: „Adumbrirea genelor”.
S.D.P.: Atunci să-i dăm curs.
I.P.B.: „Te uiți la mine cam straniu, iubito! Eu tot caut să-ți decodific privirea. Înțelegerea mi-e ca un scaun rezervat într-o catedrală care s-a construit după Oul lui Brâncuși. Iar clipa asta mi se pare oarecum tâmpă, în cea următoare deslușesc zborul unei păsări spre transfinit.
Roland Barthes reinventase un mit (însă cam după ureche, corelându-l cu vreo limbă străveche). Eu stau de șase (învelit cu-o mantă de mătase) ca să nu vină chiar pe neașteptate Cavalerii Apocalipsului.
Ațipesc (cum Prâslea cel voinic sub Mărul de aur), sub Pomul din grădina-mi doldora de fructe-nepereche prinzând glas: N-am să te las. În ficțiunea ta e prea multă Cunoaștere. Întoarce-te în copilărie, în Cartea-cea-vie-a-naturii! Joacă-te la una cu augurii, culege fragi și căpșuni, fă buchete din Florile Râului ca să le dăruiești sânzienelor: ca niște mironosițe pe-adumbrirea cea dulce a genelor.
Transmutându-ne în Bibliotecă – unde Calea Dintâi s-a multiplicat în miliarde de cărți (cum firește că trebuie să se întâmple în orice autentică democrație) – pari, iubito, căzută în contemplare. Eu mă visez argonaut pe-o mare cosmocentrică și-ți scriu ție biruit de-o acedia (metafizică?!) despre Insula în care mi-am clădit Noua Colibă (celei inițiatice îi dădusem foc întrucât femeia-mi din viața anterioară murise deznădăjduită și ftizică, într-o atmosferă asfixiantă, uscându-se precum o biată plantă într-un deșert monstruos).
Răsfoiești, adorato, preocupată de-o anume-idee câteva tratate de alchimio-magie și de oikeiopragie. Chipul ți se luminează brusc. M-apropiu indiscret: e o poveste despre niște întâmplări într-un arhipelag cu strășnicie ascuns de ochii stupizi ai lumii de troglodiți, șmenari, sfertodocți, demagogi, panglicari și politruci, neghiobi și perverși.
În țesăruta-i transnarativă, ezoterică, abia de cobori în miezul lucrurilor: ele însele corupte de-o semiotică durdulie (vai, chiar copios-suspicios de prosperă). Estimp eu iar tânjensc: o sferă (aleph) din care să nu mai ies. Tu să mă bocești iluminată, în Sacra Dimensiune – și să-ți inviți viitori bărbați la cel mai strașnic chef din Câmpiile Elizee.
Vai mie, mumă Gee. Vai mie! Azi e deja sâmbătă? Fugit irreperabile tempus. Și-n templu-s doar eu. Sub bolta înaltă se reconfigurează brusc Edgar Allan Poe, din microcristale până acum invizibile. Cu un manuscris în mână (Principiul poetic. Filosofia compoziției. Esența versului) și cu un abia perceptibil reproș în priviri: ,, Ce te miri, așa? Ei, da, iată-te, a trecut încă o săptămână! Cât un veac! Urcă în șa! Călătoria-i un leac universal!”
S.D.P.: Eu aș adăuga și o farmakonică poemă numită emblematic și noologic „Înfrigurarea”.
I.P:B.: Aha! Mi-o reiterezi și chiar întâmplător mi-o mai amintesc: „E timp destul să-ți iei adio. Tu Gabrielo, tu Mario. E timp să mori și să învii: prinț de brânduși și ciocârlii”: E timp cât să-ți aduci aminte rostirea primelor cuvinte: mama și tata, când pe seară tiparele păreau de ceară. E timp cât să-mpărțim la trei matrița-ntâielor idei, cu mustul stors ca dintr-un teasc, stând însuși iarăși să renasc doar ca poet în zile faste, cu defrișări iconoclaste. E timp să-ntemeiem în doi o casă sfântă și-un zăvoi. Casa limbajului desigur de-al cărei rost mereu mă înfrigur. Zăvoiul să-i ascundă boiul, albinele să-și pună roiul, în vr’un coricov sau gutui, pe scara Cerului să sui în zumzetul împărătesc: egal cu-al meu stil poezesc, din cuante reinstituit. Dar uite, zău, am isprăvit!”
Convorbire realizată de Silviu Doinaș Popescu
