Cea de-a XXIX-a ediţie a Festivalului de Umor „Ion Cănăvoiu” s-a maturizat, la toate secțiunile: epigramă, fabulă, poezie umoristică, parodie, proză scurtă, carte de umor tipărită.
Carlos Bousoñio face o paralelă între poezie şi glumă. Poeziei îi sunt proprii asentimentul şi implicitul. Gluma se întemeiază pe un disentiment din partea cititorului sau ascultătorului. Cititorul, chiar cunoscându-i originea, percepe realitatea sufletească a Subiectului ca incongruentă, ca improprie circumstanțelor.
Până la urmă, în fiecare umorist se reactivează ciclic «un CHARLOT» tragicomic, nobil-ridicol de tot râsu’-plânsu’. Iar gluma, ca şi poezia, e tot Substituire. Comicitatea derivă din faptul că ne înfățișează cu deosebită pregnanță o anumită rigiditate, o anumită anchilozare a spiritului celui care o pronunţă; spiritul acestuia nu s-a plecat încă pe exigenţele vieţii.
Râdem de această nepotrivire cu circumstanța vitală; dar numai pentru că o ştim verosimilă; neverosimilul ne-ar apropia de absurd, iar în cadrul absurdului nu încape râsul. Râdem doar dacă ne apare clar că a existat un motiv pentru greşeală.
Într-o parodie, dimpotrivă, asentimentul, disentimentul şi toleranţa nu mai sunt separate în mod radial. Poezia, gluma şi absurdul coexistă de pildă într-o fabulă, fiind obligaţie să aprobăm personalitatea autorului pe toate cele trei paliere şi să-i atribuim o valoarea şi ironică, şi autoironică, în virtutea legii achiescenţei (consimţirii, acceptării unor deziderate implicite şi explicite).
Astfel în producțiile premiate la această cea de-a 29-a ediţie a Festivalului de Umor „Ion Cănăvoiu”, plenitudinea disentimentului unită cu plenitudinea toleranţei aduce cu ea plenitudinea glumei, a poantei în epigramă, a moralei în fabulă.
Gluma din poezia satirică are modificanţi şi procedee extrinsece şi nu numai intrinsece. Şi este istorică şi chiar mai rapid percutantă şi mai profundă decât poezia.
Gluma este referită auctorial la trei lucruri: limba, psihologia general umană, cultura istorică. De aceea comicul este o calitate „ireală” (dar într-un sens special şi extrem) despre expresia de care e vorba.
În „Teoria râsului”, Henri Bergson identifică mai multe forme de comic: comicul formelor şi comicul mişcărilor, comicul situaţiilor şi comicul cuvintelor, comicul de caracter. Râsul e o formă de corecţie, de amuzament. Există deci la cel care râde cel puţin o aparenţă de bonomie, de jovialitate amabilă. Înainte de toate există în râs o mişcare de detentă a imaginaţiei plus a inteligenţei spontane şi cu efect imediat. Bunul simţ al observaţiei critice solicită un efort neîntrerupt de tensiune intelectuală, muncă literară şi joc de idei, distracţie a voinţei şi a inteligenţei, dar şi ruptură cu convenienţele.
Râsul nu şi-ar atinge scopul dacă ar purta numai marca simpatiei şi a bunătăţii; îşi pune masca şi inventează un personaj, mai multe personaje (fie ele şi din lumea animalelor) pe care-l însărcinează a se confrunta într-o dezbatere despre adevăr, bine, frumos, despre natură, defect şi desăvârşire.
Râsul e veselie şi revoltă superficială în aparenţă, pentru că în esenţă ea îşi atinge scopul.
În epigramele lui Nicolae Bunduri cititorul atent depistează comicul de fapt şi de drept, explicând râsul prin surpriză, contrast. Deghizarea rămâne uşor recognoscibilă, dar uneori devine mascaradă socială şi atunci trebuie denunţată. Comicul latent se activează instantaneu şi catharzizează sau educă.
Temele epigramelor sunt: „şefii cu mare prestanţă”, „soacra cu chip hidos”, „primarul care „fură””, „avariile reţelei online”, „deputatul hoţ”, mireasa „care se jură pe cruce că-i fată mare”, „asistenta ca soţie a medicului”.
Fabulele lui Vasile Larco profiă de forma fixă a sonetului, recurge la rima rară şi la cuvântul regional ori la neologism ca să releve discrepanțele cu efect comic. Se bazează pe acea mecanică placată asupra viului, pe latură morală pusă în cauză. Forma vrând să primeze asupra fondului, litera textului încearcă să şicaneze spiritul textului, izbutind să ridiculizeze caractere (măgarul, boul, câinele).
Petru Ioan Gârda optează în poezia-i umoristică pentru rondel şi sonet, având un moto anticartezian: „Ezit, deci subzist”. Umorul său ricanează la injustiţie, încercând să eradicheze comportamentul deviat şi antisocial ori preasocial.
Parodia lui Eugen Deutsch amortizează versul fantezist şi râde sănătos, închinându-şi sonetul unui Bachus/ Dionissos mai maleabili cu viciul băuturii, mai iertători şi mai… omeneşti în înţelegerea necesităţii de a ieşi din ritmul sufocant al unor realităţi deseori insuportabile şi a-ţi relaxa creierul.
Constantin Bidulescu, în cele două proze ale sale: O familie ghinionistă, Şedinţă la senat, Scrisoare către Moş Crăciun, prezintă conflictul între două obstinaţii, dintre care una pur mecanică, sfârşeşte cu toate acestea prin a ceda celeilalte care se amuză. Tehnica e cea a bulgărelui de zăpadă din scene-bufonerii ori cea a repetiţiei-a coincidenţei.
Ion Moraru în „Colţii morarului. Epigrame. Poezii satirico-umoristice”/ de la Galaţi e de-a dreptul european.
Traian Costea în „Jucăriile unui bătrân hedonist” – consideră Dan Silviu Boerescu – este insinuant, hâtru, nostalgic. Prozele lui au bruşte pâlpâiri hiperdimensionate şi temeinic vascularizate, intersectate pilduitor cu „citate” din existenţa cotidiană, devenind aceasta brusc interesantă şi comică, stârnind „plăcerea (re)lecturii”. Ludic şi convergent în mesaje, prozele uzează de intertextualitate (vezi: „Duios Farmazoanca trecea”, parodie după D. R. Popescu: „Duios Anastasia trecea”).
De fapt personajul-narator ţine un jurnal poznaş, dar cu atâtea subînţelesuri, trăind fiecare clipă (de aici epicureismul sub forma unei jubilaţii continue fiecare aventură posibilă a se transforma într-un montagne-russe.
Se văd semnele mitologiei „tinereţe fără de bătrâneţe” şi lupta cu timpul cel implacabil, mereu câştigată, prin luare în răspăr a tuturor convenţiilor curente.
Îi este propriu lui Traian Cosma dozajul ferm, iar gradarea efectelor se face fără stridenţă, într-un amalgam de ecouri savante şi totuşi haioase. Se pot depista influenţe-urme din Radu Petrescu, Ion Băieu, Fănuş Neagu, rezultând un soi de carambol poetic şi în egală măsură dramatic. Prozatorul nu caută cu disperare accesul la o viziune izbăvitoare, ci dincolo de bine şi dincoace de rău, într-o contemplație relaxată a moralei comune, ignoră cu bună știință înșelătoare profunzimi ale „marilor adevăruri”, proferându-le, fără falsă ipocrizie, revelațiile reconfortante ale „micilor fapte de viaţă”.
„Jucăriile” lui Traian Cosma nu sunt ce par a fi, în cele cinci capitole: I. Papuci şi şpaţir/ II. Duios Farmazoanca trecea/ III. Sticle calde/ IV. Sex, iubire şi alte chestii de genu/ V. Din punct de vedere clepsidric. Ele reprezintă reinventarea comediei, cu o nouă dispoziţie de a schiţa scene comice preschimbând în paradox o idee curentă. Dacă teoria noastră – adică a mea şi a prozatorului – este exactă, ne-ar fi de ajuns să ne bizuim pe puterea cuvântului de a transla spiritualul în comic autentic.
Gălăţeanul Ion Moraru excelează în ascuţimea minţii căci obţinem un efect comic ori de câte ori ne prefacem că înţelegem o expresie la propriu, atunci când ea e folosită în sens figurat. Adică de îndată ce atenţia noastră se concentrează asupra materialităţii unei metafore, ideea exprimată devine comică.
Interferenţa a două sisteme de idei în aceeași frază (epigramă) este un izvor nesecat de efecte hazoase. De la calambur, Ion Moraru trece la jocul semantic al trecerii de la propriu la figurat, care trădează o distracţie momentană a limbajului şi este de altfel amuzant prin chiar acest lucru. La fel de profund este comicul transpoziţiei. Autorul obţine întotdeauna un efect comic transpunând exprimarea naturală a unei idei într-un alt ton: de pildă din solemn în familiar (a să obţinem parodia), din respectat în mediocru, din bine în rău, din nobil în degradat moral din solemn în trivial, din măreţ în penibil, din valoros în abject ş.a.m.d.
Cezarina Adamescu vede şi ea în stilul lui Ion Moraru adeziunea la jocul de cuvinte care serveşte ideii; îi apreciază tematica diversă, persuasiunea insinuării în viaţa spirituală a cetăţii şi umorul inteligent, ascuţit, uneori elitist, moralist prin vocaţie; şi unul exigent, meticulos, atent la nuanţe, uneori intransigent, alteori de-a dreptul sarcastic, justiţiar.
Tot în Festival, George Drăghescu a lansat nr. 216, anul 16, pe octombrie 2021 şi în 24 de pagini, care se deschide cu caricaturi marca Pătrăşcan şi cu epigrame cănăvoiene, urmate de o „Fabulă cu zburătoare” a lui Mircea Ionescu-Quintus. Sunt publicaţi George Corbu şi Grigore Lupescu cu câteva epigrame reprezentative, din care citez pe cea a lui Grigore Lupescu dedicată „Celor antivaccinare”: „Acei ce nu cred în vaccin/ ar renunţa la ce susţin/ de-ar exista în farmacie/ şi un vaccin antiprostie”. Din epigramele lui Grig M. Dobreanu citez „D-ale epigramei”: „Tare-i greu pe lumea asta/ Chiar trăiesc o mare dramă,/ De când m-a surprins nevasta/ Cu vecina-n… epigramă”. Într-o fotografie pot fi recunoscuți subsemnatul, I.P.B., scriitorii Horia Gârbea şi Cornel Udrea.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor
