Eugen Evu despre…

275

1. Dimineţile de la Brădiceni …Dorinţa, un roman de florile dalbe de măr… Editura Napoca Star, 2015 Strict literal, deci semnificant, dorinţa este femininul lui Dor…

Desigur, întâmplător, citesc romanul dăruit la Brădiceni de Silviu D. Popescu, după ce recitisem Valentin Iacob- „Poker cosmic”, dar şi Daniel Luca- „ Barza vine nechemată” şi „Marcela”, şi în fine Nicolae Sârbu- „Piscina cu pioneze stradivarius”… Nu ştiu cum se face! Poate am devenit cititorul neascultător din preajma „ Bibliotecii de zgomote” ( sic. n.m.E.E.) a lui Ion Scorobete, ori poate resimt devoalator sintagma tâmpită a unora…, de „ factor perturbant”…
În acest canicularism precipitat…, am luat cartea şi am dezfrunzărit-o într-un parc la a doua înflorire…încă năucit de liste-tentaculare panoramate în trianghiul- bermud tragic- exotic din areal…
Şi, sincer fiind, ca un preludiu la romanul lui Ion Popescu ( Brădiceni)- de care nu mă tem, Ostrakon(II), cu care m-am întors pe dificilul defileu al Văii Jiului… Dialogosul tânărului autor S.D.P. este nu doar al artei, ci şi al ştiinţei scrisului, altfel spus al unui monolog interior, subtil deghizat în poeseu psihedelicios.
Iată un eşantion-cheie din autoscrutările episodiere: actul scrisului şi textul aparţin ochiului compus al Mnemosinei, mnemotehnic:
„Capitol după capitol mă reinventez în alte haine şi cu alte ambiţii. Am nevoie de un răgaz să reconstitui cum era atunci. „Apoi urmează o a doua ţigară. A doua cafea, şi discuţia devine filosofică şi profundă. Deja nu mai vorbim despre noi, ci despre două personaje fictive, pe care le construim răbdători…Şi metafictive. Pe care le vom reimplementa într-un alt orizont de aşteptare”.
Iată cum proza scurtă cumpăneşte între real şi ficţiune, ca o aripă geamănă. Autorul ştie că arta este acum ceva obsedant, mai brutal sau mai tolerant, ca înainte, în „ clasicismul „ itinerariului psihiatric socolian. Ne dăm singuri pacienţe, căutăm reţetare mai BIO, rezumându-ne doar la cafea şi ţigară, ca odinioară Eminescu (sic., n.m.E.E.). Refuzând amărăştenismul târgului, dar şi acreala malenismului via „cenăclăismul” phăunescian- alifantis- hruşcă…cristoic- guşeist, sau tembelismul multilateralnic resurect în trombă. Foarte înzestrat, autorul este şi foarte cultivat.
„Minuţiozitatea obsedantă”, cum spune, este de fapt hiper- conştientizarea spectrului alien, robotnic, contracarat ludic prin neo- catharsisul „neorbitor „cărtăresian… iar contracararea este prin Inefabilul realului nedelirant, refuzând „permutaţiile” unor Vakulovski via Luca Piţul, (dincolo de şarmul lui strict hermenenautic). S.D.P. este un ingenios şi un intuitiv remarcabil. El nu este un post- dadaist, dar niciun nunuist, ori agonist, proliferanţi acum cu ghiotura.
Este un trăitor al Sinelui său sănătos. Iradianţa radiestezică este, printre fraze, supratextuală. Vis-a- vis de antologaţii conceptualizatului SĂRUT (recte RUT sublimat al muşcăturii?) – S.D.P. scrie cu verva auto- revelaţiei: Dorinţa este feminitatea DOR-ului post- eminescian. Trans-poetic!
El nu este nici Maestrul, dar nici Margareta lui Bulgakov, nice a noului Dinescu and capra în duplicitatea publicitară de pe ecranele exoftalmice.
Iată cheia postludică a romanului său:
”CORONA BOREALIS îl ghidează pe mag. Acolo, Cristina aşteaptă nerăbdătoare ca el să vină şi să îi povestească (v. povestaşul lui Coellho, n) Aventurile lui prin ţara de foc”. (pag. 70). Pasiunea lui pentru lucruri intangibile rămâne sfântă” (idem). Ficţiunea redevine real, coincidentia oppositorum? „Bărbatul fără chip „…Bărbatu era un demon din vremuri demult apuse” (pag.78).
Cum să nu fii fascinat de feerismul bine controlat decodat semantic de autor, prin acel straniu nordic reîncarant, al „cărţii antigenezei, „căreia „El îi dădu foc…”?(pag. 81). Savoarea acestei scrieri se transmite spontan asupra cititorului cu ochiul frunţii re- deschis…

2. La o carte triadică de Ion Popescu Brădiceni – Axa Hunedoara- Alba- Gorj …. – Laudatio marginalis la o carte triadică-

Desigur, istoria- memoria…deschide şi redeschide magice porţi în Marele Mister al Fiinţei Noastre Naţionale…Tentaţia de a fi ludic nu este vreun păcat originar şi original
coperta ostrakon IIal celor ce scriem, visăm şi ne trezim continuu, în ACUM-ul spaţiu-timp al literaturii Române. Dacă ar fi să motivez nu doar semantic sus-numita triadă „ostrakonologică”, nu e vreun triangle bermudic autohtonic…, ci mai degrabă o metaforă pe care o numesc isoscelică, sub azimutul Imaginaţiei flux-reflux, al unui mai clar văzător, după ce am ajuns la pragul de mijloc al vârstei a treia…Natal fiind din regiunea Hunedoara, încep subiectiv afectiv cu Hunedoara şi continui cu Alba, odinioară întrolaltă cu Hunedoara. Iar prin defileul pe care de o vreme îl străbat spre confraţii din Târgu Jiul Brâncuşian, am toate motivele să includ Gorjul.
Locuirile, con- vieţuirile, cultura şi arta, altfel zis PAIDEIA acestei teandre- treimi, toate ne reumplu de un anume saţiu al sufletului şi duhului cel cosmic pulsatoriu în acest geo-spaţiu, cu toată splendoarea paradigmelor lui convertibile în ceea ce, genial, prof. acad. Ion Popescu Brădiceni numeşte OSTRAKON, Eliberarea din Metafizis… (editura Limes, 2015). Sentimentul care ne re- leagă (re-ligios) este imuabil, imanent, imponderabil şi nicivreodată epuizabil în „dezordinea” poezică, aşa cum mi-o atribuise undeva mie Ladislau Daradici.
I.P.B. reiterează, ingenios şi sub strania deviză a lui Salvador Dali, „Consistenţa memoriei”, evident, memoria colectivă via Freud, Jung, Heidegger. Ceea ce face vizionarismul nostru nu „ nadir latent”, ci viziune, revelaţie pe care o numim Deceneic- sanctuarică, sau Geluană (de la numele dacic Gelu, Gelula, care rege înseamnă) motivează „studiul” Ostrakon drept TRILOGIE (teandră, triadă, treime, TROLOGOS) definită de chiar I.P. B. „straniu”, ci nu doar „străin”…
Înstrăinarea în aceste Vetre ale Blagianului ondulatoriu…,nu poate fi prin aceea că ontologic şi axiologic nu are cum. Suntem pe Munţi şi coline, suntem între giga-cristalele marelui cosmos continuu regenerator.
„Simbolizarea numelui trimite, de la bun început…, la ideea de verdict (dicteu adeveritor, n.) -( fie el unul rău sau bun)…În definitiv ne naştem toţi cu soarta (deci şi arta, n. !)- pe frunte şi în codul genetic”; „În insula lui Dumnezeu”…(idem citat).
Iată şi cheia explicită a autorului nostru:
„Sunt, în România, un iconoclast, descălecat din echinoxismul clujean (ca fost arizonist”), dar format în reformularea acestuia doctrinară în varianta „columnismului”, adică aceea a Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu” (pag. 1). (Ostrakon II).
Ion Popescu Brădiceni, iată, plineşte o bibliotecă proprie unică, prin noua sa carte… Un recital magnific de erudiţie, simţire, patos şi etic, plăcut a fi citit chiar pe crestele, însorite, ale celor trei judeţe… Că a fost cândva „arizonist”, ne aminteşte de veacul în care Regiunea Hunedoara cuprindea şi Bănatul… Însă asta e altceva. Regionalizările se succed în funcţie de criterii ce pot decade în falsuri în acte cosmice. Itinerariile Gândirii nu pot fi zig- zagate, ci numai ondulatorii, spaţiul deal- vale! Doar la Masa Tăcerii sau la Poarta Sărutului, „această carte se deschide singură, pe genunchi.”
Aristotel ar fi încântat să parcurgă, după milenii, dincoace de „tutela-i copleşitoare”. Noi suntem încântaţi aici, acum, de aceeaşi splendoare a cunoaşterii prin talentul ziditor (din mers, n.) al Maestrului… orizontist, căci Orizontul Cunoaşterii e transgresat programatic către un dincolo transorizontic şi transcognitiv (adică în mod autentic transmodernist).

3. Radu CÂRSTOIU, „Întemniţate-n chihlimbar”, ed. TipoMoldova

Religiozitatea din sorginte argheziană, a poetului gorjean Radu Cârstoiu, invocată de coperta - radu carstoiuIon Popescu Brădiceni ca axis poesis, este apreciată tot de dsa ca o revoltă…Citind volumul „ Întemniţate în chihlimbar”, antologic în selecţie proprie, opinez că avem mai degrabă un siaj al înfiorărilor din adâncuri, însă la luciul apei, un arghezian al Horelor, ci nu al Cuvintelor potrivite…Necum un epigon, ci un distins umanist, din speţă clasică, un moralist nu proximal, cu bun simţ rural, fără ipocrizia în care mecanica scrisului poate eşua în rezidual…sincretic. Îl salvează melodicitatea, rostirea mai degrabă baladescă, via menestrelii vechilor castele, fie ea şi strejăristă, pe zidurile hermeneice. În primul său volum poetul era mai degrabă eminescian, dar şi dolorist, dinspre Radu Gyr, cu verb militantist, sfidător al mimincicimii, cum ar spune Dan Constantinescu sau Aurel Pantea…Al doilea volum este explicit ars- poetic, parcă întrevăzând ceea ce I.P. B. conceptualizează drept transmodernism. (Ontopasteluri)… Peisajul este oglinditor stării interioare, reflectat prin versificaţie uşoare, de madrigal romantic:
„Un ger astral mă înfioară/ şi mă absoarbe în eter/ ca o baladă de vioară/ atât de trist şi efemer”.( pag. 57). Starea post- hibernală este a trezirii, în care poetul vârstei trans- cenderii prin descendenţi, nuanţează patetic- nemurirea genealogică, – a neamului- din neam. (aici da, testamentar ca Arghezi):
„Cum nu mi-am încheiat menirea/ şi orele îmi sunt târzii/ de mă refuză nemurirea/ Plecând voi reveni prin fii” (idem). Acest vitalism ancestral ia tonul rugăciunii „iertării vinei”, al mânturii prin continuitate, prefigurînd verticalitatea renaşterii sus- invocate, prin urmaşi, ca dezîntunecare spre lumină:
„Şi când m-oi naşte în urmaşi/ Tu, Doamne, absolvindu-mi vina/ De vor urma aceiaşi paşi/ Se va înveşnici lumina” ( pag. 58). Itinerariul poetului ajunge la borna contrapunctică a gravităţii, prin „ Satire contemporane”, unde moralistul se autodefineşte, în cheie protocronistă, în acord cu satira a III-a eminesciană, cu tonus polemic, un om vechi, ci nu „ urmaşul Romei” cel blamat odinioară de causticul acuzator al conservatorismului den Ipoteşti, via …Blaj:
„Eu nu pot fi urmaşul Romei/ şi nici Gomorei ori Sodomei/ de tac, mormintele nu tac/ Căci sunt de-.apururi numai dac”. (v. şi Geo Dumitrescu, însă acela al „libertăţii de a trage cu puşca”, din care aveau să ciupească numeroşi „ naţionalişti” pribegişti, inclsiv alogeni…). Scrisul este colocvial- simpozionic.
Sintagme semnificative, oximoronice: „degeneratul strănepot”; pe limba lui de prin Iberii”;, „de prin întinsele imperii”. Cum s-ar zice venitura, zburătura, bărabele..
Majoritatea poemelor din volum sunt cronici pe stil vechi. Sentinţa este cvasi –protodacică, via Densuşianu: „Că Europa e din veac/ clădită pe genomul dac” (pag. 98). Demagogia politicianistă caragialescă, de mascaradă- carnaval, este sever amendată:
„Azi îmi zâmbeşti cu gura plină/ cu dinţii falşi de porţelan/ iar aroganţa ţi-e schimbată/”…Ironic, poetul îşi râde, totuşi, de „ schimbarea la faţă” a alesului, care, vezi Doamne, a început „să meargă pe jos”…cum s-ar ziuce să facă baie de mulţime…
Deoarece: „de la o vreme, pe la hramuri/ nu mai avem nici loc de tine/ că-ţi cauţi cu disperare neamuri/ şi-ai devenit un „ om de bine”… Nimic nou sub …semilună!
„Lumina Sfintei Învieri” este cvasi- tematic religioasă, sacerdotală, în cheia scripturilor.
Titlurile toate sunt al unei psalmodii ortodoxe, poemele sunt autentice rugăciuni.
Cred că volumul „ Întemniţate în chihlimbar”- răşina cea păstrătoare de filigranate plante şi nervuri captive, precum cuvintele vii în transparenţa „de phoenix hermeneutic” , este cel mai de vârf în evoluţia poetului gorjan. Dicteul este impecabil al unui stihar solemn: „Tăcut veghez extazul (frumos spus, n.m.E.E.) din suflet să-nfioare/ când soarele în flăcări pe după deal apune/ un cer ce explodează în cosmica-i splendoare…”; şi aruncînd în spaţii necontenint mirajul” (splendid zis, n.m.E.E.) ; „Când umbrele din haos izvorăsc agale/ şi plămădesc fantasme golind o raţiune”(eminescian zic eu, E.E.): Nu lipsesc poemele aniversare, adresate incantatoriu, iubitei. Starea este sărbătorească, extaz pur. În fine, antologia se încheie în acalmia matinală a rostirii ca laudă a Divinităţii creatoare, în incinta de templu – chivot- purtat pe umeri, reluînd temele esenţiale ale lui homo- religiousus. Liturgice sau epifanice apocastazice sau demn înseninate faţă de inevitabila pieire, trecere. Poeme ale crezului, contra mortificărilor ce fac ravagii în schismodica decădere a umanului în inuman. De Rusalii, un catren reclarifică ontologic – axiologic, ars- poetica sa: „Iar să visez în veşnicie/ Scăpînd de-al iadului surghiun/ să te urmez în acrivie/ sunt liber, Doamne, să fiu bun !” ( pag. 364).
Editura Moldova, în seria sa Opera Omnia, glossează şi prin Radu Cârstoiu, seria liricii perene, în paradigma deopotrivă clasică şi trans- modernistă, via I.P.B. însă una cu surdină.

4. Ion CĂPRUCIU, de la Edenul de acasă, la nord de sudul Limbii încă române

Simbolismul reiterar pragmatic, din volumul auto antologic „Aşteptând să înflorească MAGNOLIA” ed. Măiastra Târgu Jiu, al poetului Ion Căpruciu îl voi numi dendro- coperta magnolia A4logic- serafic şi reamintitor de Sine, este al unei răscruci cumva anamnezice, uşor pragmatică, sub arcada Brădicenilor, aşa cum Ea s-a autoredefinit recent, la admirabila reîntâlnire a poeţilor din Atelierul Naţional de Poezie „Serile de la Brădiceni”, ediţia a XIX-a… Redefinire a acestui land poetic, prin excelenţa Portalului „ miraculos” al transmodernismului….
În incinta tahionică a mirabilei, da, lucrări a Bisericii Sf. Nicolae, Ioan Căpruciu ne-a dăruit testamentarul „ după cincizeci de mirări şi nu numai”, blagiene vs noicane, cu un intact din preaplinul afectivului „ceremonial”, cum ar zice C.G. Brebenel…Gravele acorduri sunt contrapunctate de un vag ironism, departe de „postemortemismul” care dădea târcoale, mistic, prin zonă. Confesiunea, cu trimiteri livreşti, este un semn al recalibrării şi al redefinirii semantice, post romantice: Poetul eseizează în Basmul legănat de „ calul alb/ şi uneori de foaie verde/ de trist şi amar”…Nadirul latent este al aşteptării înziurării, ca în colindul laic ardelenesc…I. P. Brădiceni: „ înzeirea, accesul la fiinţa transaparentă”; „ poezia rupturii ca translingvistică, a transcendenţei”. etc.
Edenul e acasă, NU este „ Ultimul Eden „ al lui Cornel Nistea…Necum al lui Varujan Valjean, recent văzut la Incinta Carolina din Alba- Dalba Iulia…Priceapă cine deja ştie!
Mirările se trans- sferă la nivelul clarviziunii revelatorii, re- cuminecate- recomunicate şi eliberate de Angoasă, de delirul realului. Cartea este un psalm ludens al iubirii, întrerupt „ clepsidric” doar de titluri.
„Sus pe casă/ şade-o barză” –n cuib de pază/ cu trei lemne/ bate semne/-n alfabetul Morse/ învăţat chiar de la Moise”…
Oratio vechio, laicitate din Colinduri, incantaţie, divinaţie, catharsis. Poetul este în „ pridvorul” cumva brâncovenesc al paideumei sale.
Labirinthul suspendat este al oglindariuluzi magic: „Cum se arată copacii copacilor/ şi florile florilor/ mă priveam văzîndu-mă/ privind”…
Rostirile sunt descîntătoare, de leac memoriei ultrasfective, ce se despiralează ca volbura pe vrejul invizibil al metalimbajului. „Fructiera” este şi ikebana, şi buchet delicat aranjat de imortele. ELE, cuvintele- sfintele, se dezmiardă singure. Ce spune este brodat şi ornamentat doar al lui cum spune. Iată cheia intenţională:
„eu aşteptam/ să mă pierd de mine însumi/ de atâta real…”
Autoconştientizarea stării de vis- în – vis este vis-a – vis de inocenţa trans- paradiziacă, inversând timpul circadian… Apogeul Tatăui, evocat de Fiul – Sophia, este trasn-mutant spre perigeul cosmo- quantic al clarviziunii.
„Ultima dată/ când l-am întâlnit pe tata/ era la apogeu”.
,,Rimele fac jocul spiriduşului, ca în jocurile „ iniţiatice” ale copiilor care-am fost. Noima este între scaru şi profan, între colinele unduitoare, ci nu zig- zagate, ca la ipocriţii „ noii ordini” anti- metafizice. Poetul este un apollinic şi un deceneic „ temperat”, nu departe de Adrian Frăţilă, Mircea Petean, Radu Cârstoiu, Gelu Birău / parţial), Emilian Marcu; şi ultra- conexat la Ion Popescu Brădiceni, Magister. Şi prin el, avem o grupare reactivizantă în forţă a Misterului care suntem, ocrotiţi de mortificări, depresiii, panici şi agonisme… Circumstanţial, dar nu de timp, se perindă şi Hirghiduş, Grigurcu, Spiridon Popescu şi alţii. Eram acolo şi mă dezminunam, fotografiind picioarele de bănci turistice miniaturizate ale coloanei lui Brâncuşi…şi auzind recitalul Listei lui Brădiceni, Bredeceneicul. Însemnările sunt autoreferenţiale, de mare emoţie. I se –ntâmplă ce NI se-ntâmplă, nemai-număraţi nici ca Nume. Nici ca Numere.
„Mi-a scris fiul din canada/ mi s-a măritat nepoata/ cu unul cel mai frumos/ de la Dunăre mai jos”..
Un baladesc inegalabil, în acest delirant- lucid maelstrom al exoderiei şi „paradigmei” ( sic) a hibris-ului globalizant, versus neo- barbarie!, în ritmuri şi aritmii ludice:. Dincoace de enunţul simplificator, explicit, jăruie strigătul anti- mutaţiei. „ pentru un nepot prin Stuttgart/ toate inimile ard/l-a cerut una cu dotă/ frumoasă şi poliglotă”…Timbrul jucăuş este al pansamentului heremeneic- nirvanic, îmbibat de ocrul sângeriu.
„Mă tot cheamă la Vancouver/ …la Berlin mi-e la-ndemână/ m-aş duce o săptămână” etc) ( idem) Poeme imunitare, eventual. „M-aş duce o săptămână/ să-i învăţ limba română/ pe cuscri şi nora mea/ şi pe-al mic beizadea/ m-aş duce îmi pare rău/ de păstrăvii din părău/”…( rimă „ pătrăvii curcubeu,” ( cei care se salvează la cataracte suind spre cuiburile celeste, ca-n Retezatul meu, n.m.E.E.) Dumnezeule, ce seismice şi infraseismice trans- figurări!
Protocronismul de ieri se resoarbe în noua utopie a mistagogiei trans- meridiane, patriile din limba dat-ului- datinii, migrează spre un Nord al inimii, cotangenţial cu Săpânţa şi colorismul pădureţ al unui cutare pictor de după Gauguin, Rousseau Vameşul, Nică Petre, Brâncuşi şi ceilalţi. Maşina de accelerat vise redevine una a Timpului Eonic. Iată şi cheia multiplă, polisemantică: „După ce a cultivat/ lupii dragi cu Gloria”/ acum aşteaptă să-i înflorescă/ Magnolia”… Recte Floarea MAGneziului, a magnitudinii şi MAGiei, dendrologică, precum zisei, citind cartea lui pe genunchi, la umbra unui enorm arbore exotic împământenit, în Simeria… Şi o mierlă albă mă ceartă printre magnoliile a doua oră înflorite….
Serile de la Brădiceni erau de fapt Dimineţile noastre…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here