Eseu – Brâncuşi şi Picasso

385

Brâncuşi n-a fost căsătorit niciodată, dar Picasso a fost căsătorit de şapte ori, având numeroşi copii. Două destine, ca viaţă particulară, diametral opuse şi totuşi asemănătoare în ceea ce priveşte destinul femeii în creaţia artistului. La ambii femeia a contat enorm de mult în creaţiile lor.

Acum ceva timp am văzut la TV filmul „Picasso, artist şi demon”, dedicat aproape în exclusivitate relaţiilor amoroase şi de familie ale artistului. Producătorul a avut de unde să aleagă subiecte palpitante şi şocante, din viaţa ce şi-a petrecut-o Picasso alături de cele şapte soţii. N-am ce zice, filmul – cine o fi scris scenariul nu ştiu – a fost realizat excepţional. Evocând viaţa artistului alături de femeile iubite, scenaristul şi regizorul au urmărit şi au ştiut să scoată totuşi în evidenţă dâra de lumină ce a lăsat-o artistul, marele creator, în lumea artelor. În comparaţie cu Brâncuşi, Picasso a creat enorm de mult, având în picuturile sale o Perioadă Albastră, între anii 1901–1904, apoi o Perioadă Roz, între anii 1904–1906, apoi a avut o periadă când s-a ocupat de ceramică şi de sculptură mică. Un necunoscător ar zice că este un talmeş-balmeş de creaţii artistice. Făcând un mic sondaj, chiar printre cunoscătorii artei lui Picasso, am constatat că nu ştiau mai mult de 2, 3 creaţii. Ştiau de pictura Guernica, operă care reprezintă un patetic protest împotriva nedreptăţilor şi a violenţei, de pictura Domnişoarele din Avignon şi cam atât. Căutând în biografia artistului am aflat că a fost membru al Partidului Comunist Spaniol şi că în anul 1961 a luat Premiul Lenin pentru Pace. Cinste lui!
Anul acesta, pe data de 19 februarie se împlinesc 137 de ani de la naştere şi în data de 16 martie 56 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi. Nu ştiu dacă vreo televiziune, vreo cinematografie să fi făcut vreun film, în decursul celor 50 de ani, chiar documentar despre viaţa şi opera sa. Da, cărţi s-au scris cu sutele, iar studii critice cu miile, dar un film, chiar romanţat, nu s-a făcut. Apropo de cărţi, numai în anul 2001, când s-au sărbătorit 125 de ani de la naşterea sa, s-au editat numai în România 36 de cărţi, de diferiţi autori, iar în lume peste o sută. Brâncuşiologul Ion Mocioi a scris despre viaţa şi opera lui Brâncuşi un număr de opt cărţi, iar Sorana Georgescu-Gorjan, fiica ing. Ştefan Georgescu-Gorjan, constructorul Coloanei Infinite, a scris cinci cărţi, ultima „Aşa grăit-a Brâncuşi”.
Brâncuşi moare în anul 1957 şi este îngropat în Cimitirul Montparnasse din Paris. Criticul american Jammes Farrel scrie în anul 1965, deci la opt ani de la moartea sculptorului, următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este ROMÂNUL Constantin Brâncuşi”. De mare importanţă este cuvântul „românul”, deoarece se cunoaşte că Brâncuşi a murit drept cetăţean francez. Fiind întrebat cărui curent artistic se alătură cu sculpturile sale, Brâncuşi le răspunde: „Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist şi nici alceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin cu ceva care este foarte vechi… eu împingând graniţele Artelor şi mai adânc în necunoscut; ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… căci am venit pe lume cu o menire.” Tocmai de aceea Sidney Gest, sculptor şi critic de artă american, scria în una din cărţile sale dedicate sculptorului: „…de pe vremea lui Pericle, de la sculpturile lui Fidias (sec.V î.e.n.) omenirea nu a avut un sculptor aşa de genial”.
Constantin Brâncuşi a avut în viaţa şi în creaţia sa multe perioade cruciale, mult mai interesante şi mai stelare ca ale lui Picasso, după care s-ar putea face nu unul, ci cinci filme de lung metraj. Aş reaminti de drumul ce l-a făcut pe jos, numai cu raniţa în spate şi cu câţiva gologani în pungă, între Hobiţa şi Paris, pe parcursul anului 1904, ajungând în capitala Franţei – coincidenţă, providenţă!? – chiar în data de 14 iulie, de ziua naţională a francezilor. Un alt moment crucial, de mare cumpănă în creaţia sa, a fost Procesul ce l-a intentat sculptorul Statelor Unite ale Americii, atunci când Vama americană i-a pus taxă pe sculptura „Pasărea în zbor”, neconsiderând-o operă de artă, ci drept un obiect de utilitate practică. Sculptura fusese achiziţionată de pictorul Edward Steichen care a urmărit „naşterea” acestei Păsări chiar în atelierul lui Brâncuşi din Paris. Procesul, cuprins în DOSARUL 209109–G, a început în data de 21 oct.1927, terminându-se în data de 26 noiembrie 1928. S-a scris despre acest proces numai cartea stenogramă „Arta care învinge legea – Procesul Brâncuşi în S.U.A.” În acest proces au fost audiaţi zeci de martori, procurori, avocaţi, sculptori, artişti, critici de artă, însuşi Brâncuşi este chestionat, iar el depune, printre altele, drept documente ale studiilor sale, acte de la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova şi Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Sunt studiate dicţionare de artă, sunt citate galerii de artă din Franţa, Anglia, Germania, Belgia, unde se aflau opere de artă de-ale lui Brâncuşi, pentru ca să se dovedească faptul că acel obiect de metal este chiar o operă de artă. Ce mai film s-ar putea face după un scenariu scris numai pe baza documentelor existente la dosarul procesului! Ar fi mai ceva ca filmul „Procesul maimuţelor”!
Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale, cum ar fi Domnişoara Pogany sau Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o gorjeneşte şi pe Maria Tănase, cu care chiar a stat la New York în anul 1939, dar nu ştiu să-i fi dedicat vreo sculptură.
Brâncuşi fiind întrebat ce a realizat în viaţă a spus: „Am făcut paşi pe nisipul Eternităţii”, iar spre sfârşitul vieţii, fiind conştient de geniul său, a scris: „Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”.
Unde ne sunt scenariştii şi regizorii care să facă un film despre genialul Brâncuşi? Oare numai Dracula trebuie să ne reprezinte ROMÂNIA?
Prof. Ştefan Stăiculescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here