În această perioadă de post şi rugăciune, orice referire privitoare la Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS capătă ecouri nebănuite în trăirile şi în sentimentele care însoţesc viaţa şi faptele credincioşilor, pentru a ne transpune în atmosfera perioadei premergătoare Învierii Domnului, dar, mai ales, pentru a conştientiza cu profundă pătrundere momentele care au precedat Răstignirea Sa! În acest sens, poate să capete pentru noi o conaţie aparte prezentarea şi explicitarea unui document excepţional, o mărturie grăitoare despre măreţia dumnezeiescă a Fiului Lui Dumnezeu Tatăl, dar şi a Fiului Omului, pentru că aşa cum ni-L prezintă pe Mântuitorul Hristos chiar «Scrisoarea lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius», altfel spus, «Raportul lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius», înseamnă mult mai mult decât o lecţie de istorie, potrivită cu aceste câteva zile şi săptămâni pe care le trăim cu emoţie şi cu o vibraţie a sufletului fără termen de comparaţie! De fapt, avem înaintea ochilor minţii noastre Raportul scris de către Pilat (guvernatorul Iudeii) către Tiberiu (împăratul Imperiului Roman), imediat după Răstignire!
«N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui!» (Pilat din Pont)
Acest document de referinţă a fost găsit într-una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla în «Cetatea Eternă» pentru studii teologice. Se pare că studentul respectiv nu i-a acordat o atenţie prea mare şi nu l-a considerat prea important ca să-l copieze, dar, întâmplarea, oarecum fericită, a făcut, însă, ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre acest document unui englez, pe numele său W.D. Nahan, care s-a arătat extrem de interesat pentru cercetarea Raportului. Astfel că prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie a manuscrisului. După ce a intrat în posesia documentului, Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia. În urma publicării documentului a fost descoperită marea importanţă a sa, pentru că aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: «Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip […] S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor […] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce» (Filip. II, 6-8), iar, pentru a ne regăsi cu toate ale noastre, cu firea noastră omenească, o fire rănită de păcatul strămoşesc, Hristos Domnul, pentru a Se face om, mai mult, cu chip de rob, S-a golit de Sine, S-a smerit pe Sine. Deci, Mântuitorul n-a venit la noi cu strălucirea din «lumina necreată» a Dumnezeirii Sale, ci, S-a apropiat şi S-a unit cu noi, luând chipul nostru smerit, îmbrăcând veşmântul omenesc, haina smereniei noastre, pentru că acesta e primul pas al celui chemat să vină după Hristos, dar, care în mod firesc, îi deschide şi calea celuilalt. Ca urmare, «Raportul lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius» începe astfel: «Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!
Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea, acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii (sic??!!). La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală! Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar, tot cu acea ocazie m-am convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frică să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei, eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş. Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început, mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp, temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor, decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani! N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate. Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea. Când am sosit şi am intrat în sala de judecată, am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus la Siloan. El mi-a zis: Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filosofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă îi este cu cale de a da tribut Cezarului, şi Iisus a răspuns: ,,Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”! Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandate pretorian. Dacă s-ar întâmpla, însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc ,,Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar, libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, că într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.
„Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”!
Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi! Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel chiar la Cezarul! Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit!
Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit»! În această primă parte a prezentării «Raportului sau Scrisorii lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius», am căutat să prezentăm din perspectiva unui Pilat raţional şi cu simţul dreptăţii, aşa cum el singur o recunoaşte, imaginea portretistică a Mântuitorului Iisus Hristos, iar, dacă orice viaţă, după un rost proniator, poartă în ea moartea, căci se şi sacrifică pentru o altă viaţă, atunci şi moartea în Hristos, ca jertfă, poartă în ea viaţa, ilustrată şi de pilda bobului de grâu: Hristos, primind fără de păcat şi de bunăvoie moartea! Ca să nu mai spunem că prin Botez suntem membre ale Trupului lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, şi prin Hristos trebuie să simţim cum se răstigneşte şi moare păcatul de orice fel, mândria, răutatea sau patimile stricăcioase, şi cum se înnoieşte şi înviază sufletul, conştiinţa noastră, în gândire, în cuvinte de învăţătură, în fapte bune, ziditoare de tot felul. Acestea sunt dovada vie că lucrează în noi harul Botezului şi puterea învierii, iar, cuvintele lui Pilat din Pont demonstrează preţuirea pe care Iisus Hristos o acordă săracilor, în comparaţie cu vorbele de mustrare şi de acuzare adresate bogaţilor făţarnici şi automulţumitori în patimile bogăţiei lor şi ale lăcomiei nemăsurate! Desigur, prezentarea conţinutului acestui Raport ar putea evidenţia şi îndumnezeirea Mântuitorului, pentru că aceasta este culmea desăvârşirii la care poate să ajungă omul. Ea e începătura stării ce va să fie după înviere, atunci când Dumnezeu va fi Totul în toate. Ca atare, toţi cei ce s-au învrednicit să ajungă la ea, se află nu rareori în contradicţie cu toate regulile vieţii pământeşti şi fie că au de îndurat prigoane şi chinuri, fie că sunt socotiţi nebuni, fie că se sihăstresc în pustie, prin toate aceste feluri ale sorţii lor exterioare, înlăuntrul lor este acelaşi lucru, deoarece ei vieţuiesc în inimă cu Singur Dumnezeu şi numai prin El trăiesc şi lucrează, ascunzându-se în liniştea cea mai adâncă şi prealăuntrică în care orice mişcări proprii lipsesc aproape cu desăvârşire. Se spune de către unii oameni de ştiinţă că sus, la limitele ultime ale atmosferei pământeşti, încetează orice mişcare a stihiilor, iar, aceasta este o imagine a celor ce s-au răstignit împreună cu Hristos, care au încetat să mai trăiască viaţa proprie şi au început să trăiască doar prin Hristos Mântuitorul, altfel spus, ei s-au suit pe calea încredinţării în Voia lui Dumnezeu, singura ce are putere şi lucrează în ei, lepădate fiind toate vederile şi lucrările proprii şi personalizate. În încheierea prezentării noastre de astăzi, să mai spunem că Pilat din Pont invocă la un moment dat «Providenţa», mai mult ca pe un motiv al explicaţiei şi mai puţin ca pe un argument al puterii divine, aşa că omule de astăzi, ca şi cel de acum două mii de ani, uită-te cine ai fost şi cine eşti, ca să înţelegi ceea ce vei fi dincolo de această viaţă trecătoare! Oameni buni, scoteţi-vă din cap că pe calea vieţii confortabile poate cineva să ajungă ceea ce se cuvine nouă să fim în Hristos, iar, confortul, dacă se află la adevăraţii creştini, este doar un lucru cu totul întâmplător, deoarece caracterul distinctiv al vieţii oamenilor sunt pătimirile şi durerile lăuntrice şi văzute, cu voie şi fără de voie. Acest Pilat din Pont îşi dorea la rândul său ca să vadă întoarcerea voii sale de la rău la bine, prin spectrul care alcătuieşte inima pocăinţei şi care se răsfrânge într-o durere de moarte pricinuită de rana frângerii inimii, din care mai apoi se prelinge sânge de-a lungul întregului război cu patimile proprii, pe crucea răstignirii împreună cu Hristos şi întru Voia Lui Dumnezeu! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
DE LA STIINTE SOCIALISTO-COMUNISTE A TRECUT LA STIINTE RELIGIOASE.PROBAIL S-A POCAIT.