Educaţia…şi Lecţia de viaţă – II. Acordarea Titlului de Doctor Honoris Causa Magna Cum Laude, Înalpreasfinţitului acad. dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei – ,,Trăim într-un mediu în care nu neapărat lăudăm persoanele, ci, lăudăm darul Lui Dumnezeu”!

Aşa cum am precizat, în după-amiaza şi spre seara zilei de 21 noiembrie 2019, în amurgul Sărbătorii «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», la sediul Universităţii «CONSTANTIN BRÂNCUŞI» din Târgu-Jiu, Complexul Studențesc «Debarcader», str. Tineretului nr. 4, în Amfiteatrul «Auditorium Maximum», în prezenţa membrilor Senatului, a unui număr însemnat de preoţi şi oameni de cultură, de elevi, studenţi, profesori din învăţământul preuniversitar şi cadre didactice universitare, a reprezentanţilor administraţiei publice locale şi judeţene, s-a desfăşurat festivitatea acordării Înaltului Titlu de «DOCTOR HONORIS CAUSA – MAGNA CUM LAUDE», Înaltpreasfinţitului Părinte, acad. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Iar, ca un răspuns la rostirea unui excepţional «LAUDATIO», prezentat de către domnul prof. univ. dr. Adrian Gorun, Preşedintele Senatului Universităţii «Constantin Brâncuşi», din Târgu-Jiu, Înaltpreasfinţitul Părinte, acad. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei a răspuns printr-o expunere «MAGNA CUM LAUDE» privitoare la moralitatea condiţiei omului în lumea dintotdeauna, dar, mai ales din lumea de astăzi, dezvoltând în chip magistral relaţia cosubstanţială dintre ştiinţă şi religie, dintre ştiinţă şi credinţă! În acest sens, Mitropolitul Olteniei a început prin a spune următoarele: ,,Se ştie că încă din antichitate se spunea ca să te cunoşti pe tine însuţi, de aceea, cred că mi-ar trebui şi mie o «injecţie» ca să mă cunosc pe mine însumi! Nu neapărat, că trebuie să fac din aceasta un discurs al modestiei, dar, trebuie să avem o măsură a noastră asupra tuturor lucrurilor!”

,,Cu cât te judeci mai mult în ceea ce ai făcut, cu atât mergi mai departe”!
Este foarte important ceea ce dumneavoastră mi-aţi conferit din punctul de vedere al aprecierii pe care o faceţi, pentru că în lume suntem înconjuraţi unii de alţii şi trăim într-un mediu în care nu neapărat lăudăm persoanele, ci, lăudăm darul Lui Dumnezeu! Persoanele nu sunt altceva decât purtătoare de har! Ce-am putea să revendicăm pentru noi înşine, câtă vreme suntem atât de relativi? Suntem atât de dependenţi unii de alţii, n-avem o suficienţă în noi înşine! De-abia ne naştem, că apelăm la serviciile altora, şi aş vrea să spun, chiar mergând mai departe, un lucru pe care îl iubesc foarte mult! Chiar Fiul Lui Dumnezeu a apelat la «serviciile» mamei Sale! Relaţia aceasta dintre noi este un lucru foarte important, atâta vreme cât slujirea noastră este de a fi unul în favoarea celuilalt! Dacă se vorbeşte că mântuirea trece prin fratele nostru, cu atât mai mult, lucrarea noastră trebuie să fie în sensul sporirii celuilalt! Se mai spune că iubirea, nu se poate contura şi nici nu se poate vedea, dacă nu este oferită! Atâta vreme cât iubeşti pe cineva, trebuie să oferi, să dăruieşti, şi, bineînţeles că primeşti înapoi, chiar dacă uneori întârzie acest «ramburs»! Cel Care completează este Însuşi Dumnezeu, Care nu Se lasă niciodată păgubit sau întârziat în răsplată! Aşadar, mulţumesc mult, domnule Preşedinte, că v-aţi gândit la mine, ca să fiu printre primii la o distincţie de acest gen, în proiectul dumneavoastră! Consider că acest lucru este o prefaţă la creştinarea mea, pe care o doresc foarte repede! De ce doresc, totuşi, să gândim în sensul evaluării? Orice progres, dacă nu e bine gândit într-un ciclu de mai multe evaluări, nu poţi să avansezi! Şi, cu cât te judeci mai mult în ceea ce ai făcut, cu atât mergi mai departe! Numai cel care se consideră suficient sieşi, acela nu-şi mai face griji, pentru ceea ce a făcut! De fiecare dată, când ne gândim la noi înşine, trebuie să ajungem la concluzia că n-am făcut decât ceea ce trebuia să facem! Fiindcă, de fapt, niciodată nu poţi să faci mai mult decât îţi este «statura», pentru că este ca şi când ai dori să porţi la pantofi un număr mai mare! Evident, că numai copiii fac asemenea gesturi, în faţa părinţilor lor, dar, bineînţeles că se împiedică! Aşa şi noi, nu putem fi mai mari decât suntem! Dar, nu despre aceasta doream să vorbesc, despre principiile morale, ci, mai degrabă, despre dialogul dintre ştiinţă şi religie! Acest lucru este foarte important pentru viaţa noastră cotidiană! Ori în ce parte ne-am afla, ne punem întrebări diverse despre existenţa noastră, şi uneori avem răspunsuri, alteori aşteptăm vreme îndelungată ca să găsim o «lumină» din cunoaşterea universală sau chiar o «iluminare», dacă se poate spune aşa! Pentru că vorbim despre lumină în sensul culturii, iar despre «iluminare», ca o experienţă personală, pentru că «iluminarea» se referă la sinele propriu, la relaţia mea cu acela care mă «iluminează», pentru că nu putem să spunem că suntem iluminaţi de o carte, spre exemplu, chiar dacă prin cartea respectivă ne vin foarte multe idei! Centrul de lumină trebuie să fie dincolo de noi înşine, pentru că acest «Centru» pare să nu fie supus condiţiilor umane! Dacă ar trebui să vorbim în limbajul aristotelic, acest centru este «motorul nemişcat» sau «mişcătorul nemişcat», care nu se poate mişca, pentru că nu are altă relaţie cu altcineva superior!

,,Noi venim în viaţa noastră prin hotărâre divină, prin hotărâre dumnezeiască”!
Prin urmare, trebuie să fie cineva care să nu depindă de factorii umani, ci, să fie dincolo de ei! Ei, bine, de acolo, omul se «alimentează», pentru că omul nu vine în lume de la sine, el nu se poate creea pe sine, nu se poate contura pe sine, nu este el izvorul, ci, vine din unul în altul, şi nu neapărat printr-o decizie strict personală, ci, printr-o cooperare, pentru că decizia personală trebuie să fie de maniera «eu vreau», deci, pot realiza, şi cooperarea este de felul «doresc să fac ceva», deci, am nevoie de cineva! Aşa se face că atunci când părinţii doresc să aducă un copil pe lume, ei apelează la cel care decide ca să nască mama un copil, însă, nu singură sau nu singuri, ci, prin cooperare! Aşadar, mergând din aproape în aproape, ajungem la Cel Care este existenţa prin Sine. Acesta poate să dea existenţă sau poate să aducă la fiinţă oamenii, printr-o hotărâre a Sa! El singur poate să creeze din nimic! Nimicul este ceva care pentru noi, nu reprezintă aproape…nimic, dar, pentru Cel Care înseamnă Atotputernicul, nimicul este locul de unde porneşte existenţa! Nu neapărat, că ar exista «nimicul», ca o materie preexistentă, ci, el reprezintă cel pe care Dumnezeu îl «gestionează», şi îl coordonează cu propria Sa putere dumnezeiască! Aşadar, noi venim în viaţa noastră prin hotărâre divină, prin hotărâre dumnezeiască, pentru că Voinţa Lui Dumnezeu este determinantă! Se deosebeşte Voinţa Lui Dumnezeu de voinţa noastră, pentru că noi, dacă voim, avem nevoie de timp, avem nevoie de spaţiu şi de mediul corespunzător ca să aducem ceva la îndeplinire! Pe când Dumnezeu, atunci când voieşte, Voinţa Sa este divină, genuină, lucrare de naştere! Această lucrare, numai Dumnezeu o poate face, dar, o face, bineînţeles, după Planul Său! Planul Său este o «paradigmă» care nu înseamnă altceva decât o matrice, care este «in nuce», adică, în interiorul a ceva! Desigur, Dumnezeu, prin Planul Său, coodonează toată lumea, de la început, pentru că, dacă ar apărea ceva în decursul istoriei, pe care Dumnezeu să-l facă, momentul acela ar însemna că El a uitat un lucru şi rămâne ca să adauge acel ceva la Planul Său! Pentru aceasta, valoarea umană sau a omului este atât de mare, încât el porneşte din infinitul Iubirii Lui Dumnezeu şi se întoarece tot în infinitul Iubirii Lui Dumnezeu! Este un «circuit» al omului care porneşte de la momentul în care Preasfânta Treime l-a gândit pe fiecare om în parte, în detaliu! Nu există ceva la întâmplare!

,,În libertate suntem ca Dumnezeu, dar, bineînţeles, doar oameni care pot lua nişte hotărâri”!
Hazardul nu este un loc al Raţiunii şi nu se supune Raţiunii! Hazardul, cum ştim şi noi, adică, la întâmplare, ca să spunem pe olteneşte, «la plezneală», nu există, pentru că nu există întâmplare şi «plezneală», pentru că la Dumnezeu toate sunt rânduite «matematic» sau «metamatemati», pentru că nu se poate nimic orienta şi coordona, nu se poate nimic schimba, fără de Planul Lui Dumnezeu! Bineînţeles că noi nu suntem fiinţe «mecanice», pentru că de la ceea ce înseamnă «actus purus», actul de început, ar trebui să fim doar nişte «mecanisme» care merg numai după această lege veşnică a Lui Dumnezeu! Însă, tocmai aici apare «darul» Lui Dumnezeu, unul extraordinar de mare şi de important pentru noi – libertatea, pentru că deşi suntem fiinţe create, mărginite, totuşi, purtăm în noi o bogăţie de nedescris, bogăţia libertăţii! În libertate suntem ca Dumnezeu, dar, bineînţeles, doar oameni care pot lua nişte hotărâri! Evident, că în aceste hotărâri, ne regăsim cu adevărat «lucrători» ai Lui Dumnezeu, iar de aceea, omul se mai numeşte şi «lucrător» sau «homo faber», aşa cum se numeşte în lucrările de specialitate! Dacă ne raportăm la antropologie, vorbim despre «homo sapiens», cel care nu este un om de tip animal, un om care s-ar naşte din evoluţia «spontanee», pentru că nu suntem o celulă banală care în zbaterea ei atrage alte celule şi se creează un comlex de celule care până la urmă, prin modificări genetice care apar în decursul istoriei, modifică această «arătare», care este omul!
Dar, nu vreau să spun «arătare» în sensul peiorativ al cuvântului, pentru că arătare înseamnă şi configuraţie cu un anumit conţinut! Spunem că apare această «arătare» cu ghilimele de rigoare, pentru că apare omul, dar, nu intrăm în detalii despre evoluţie, pentru că la ora actuală circulă o butadă care zice: «De ce nu cred eu în maimuţă? Pentru că maimuţele mă scuipă»! Aşadar, înţelepciunea Lui Dumnezeu, ştiinţa, reprezintă un «dar» al Lui Dumnezeu, care este «însămânţat» în noi, aşezat în noi, pentru că Însuşi Dumnezeu este Cel care generează cunoaşterea, acea cunoaştere care este în noi! Se spune foarte clar, că dacă ochii noştri n-ar avea ceva din Soare, noi nu l-am putea privi! Aşadar, avem în noi înşine această capacitate de a cunoaşte! Prin aceasta, ne deosebim de celelalte creaturi ale Lui Dumnezeu, chiar dacă există şi la ele un grad de cunoaştere, însă, e vorba despre o cunoaştere foarte slabă, foarte simplă, care se leagă de instinct. În acest fel, animalul cunoaşte să vină acasă, însă, acesta este doar un instinct de orientare, nu este o cunoaştere pe care animalul o are! Cunoaşterea în lumea necuvântătoarelor, noi o numim, totuşi, instinct! Nu este o cunoaştere «noetică», prin care noi să vedem concepte, principii, filosofie!
(VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA