În prima zi a lunii martie, pentru că în curând vom avea o suită de manifestări prilejuite de omagierea celor 65 de ani de la înălţarea la cer a lui Constantin Brâncuşi, în articolul de faţă, prezentat în lucrarea: «DEPOPULAREA MEDIULUI RURAL DIN ROMÂNIA. Studii de caz în comune gorjene», vom vorbi prin cuvinte de aleasă simţire despre satul natal al marelui sculptor, despre acel sat care «face paşi pe nisipul eternităţii», pentru că prin spusele «Titanului de la Hobiţa», fiecare dintre noi, putem arunca o privire atentă şi pe deplin întemeiată asupra satului Hobiţa, privindu-l aievea, spre exemplu, ca o vatră inconfundabilă de cultură şi de civilizaţie românească ce poate fi raportată la un singur nume care simbolizează reperele absolutului existenţei, iar pentru noi toţi, nu poate fi altul decât locul în care a făcut primii paşi marele şi genialul sculptor Constantin Brâncuşi. Hobiţa este simbolul aspiraţiei de a fixa în vatra strămoşească marele mister al creaţiei, în constelaţia unei aşezări umane de la poalele Subcarpaţilor Olteniei, cu zone împădurite, aflate la interferenţa drumurilor comerciale ce mijloceau mai deunăzi schimburile economice dintre Ţara Românească şi Transilvania. Hobiţa este un sat de la poalele Carpaţilor, din partea de nord a Gorjului, înconjurat de înălţimile domoale ale dealurilor împădurite, la câţiva kilometri de fosta graniţă, până în 1919, a imperiului habsburgic. Metaforic vorbind, satul Hobiţa se înfățișează ca: “Un sat de meşteşugari şi cioplitori în lemn şi piatră, care şi-au durat din lemn gospodăriile, răzleţite pe coama dealurilor, de-a lungul firelor de apă, de-a lungul drumurilor pietruite, pentru că au stat să asculte crestătura ce creşte şi se-njgheabă în taină din miezul însuşi al fibrelor lemnoase şi-nfloare apoi, curată sculptură, în stâlpii şi grinzile-mbucate ale caselor, în porţile masive, şi-n toate măruntele unelte şi obiecte ale zilei: lăzi de zestre, blidare, pive, mese rotunde cu scaunele lor… Şi şi-au cioplit pe-ncetul şi firea şi gândul, prin toate restriştile, către-nsăilarea unor frumuseţi fără de seamăn ale întregii lor existenţe, de la înţelepciunea vorbelor de duh, a zicalelor şi a hăulitelor, la cea a basmelor şi legendelor, a cântecelor, la jocuri şi cusături. În toate acestea s-a revărsat frumuseţea naturii din jur şi a rodit…Dacă veţi veni aici la Hobiţa, pentru a cunoaşte locurile din care s-a ridicat Brâncuşi, vă veţi afla la fântâna artei populare, veţi înţelege urcuşul în arta lumii” (Stănculescu, Nina, «BRÂNCUŞI», Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 75).
,,Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii!” (Constantin Brâncuşi)
Pentru a înţelege mai bine locul pe care îl ocupă azi Hobiţa, pe harta spirituală a lumii, se cuvine purtarea de grijă asupra a tot ceea ce ne şopteşte încă, peste vremea trecătoare, despre modul cum arăta satul din vremuri apuse şi mai ales de când a văzut lumina zilei cel ce avea să-i aducă atâta cinstire – sculptorul Constantin Brâncuşi. Hobiţa – toponim derivat prin simplificare din Ohaba-Ohabiţa, ar însemna: moştenire, strămoşie, sat slobozit ca să fie de…ohabă. Geografic, ar fi o mică depresiune înconjurată de dealuri împădurite, care întrucâtva se aseamănă. Pornind de la primele atestări documentare despre Ohaba de sub munte, sat lângă Tismana, întărit în vecinătatea Mănăstirii Tismana, găsim o serie de documente, cum ar fi cel din 1451(6959) august 5, Târgovişte. Atunci, Vladislav al II-lea întăreşte prin hrisov pe boierul Barbul cu fiii şi nepoţii săi peste satele Mârşa şi Ohaba de sub munte şi Peştişani, şi altele, scutindu-le de dări şi slujbe (Grămătic Dragomir). Pe baza actelor cunoscute şi a altora, de după 1775, putem afirma că Hobiţa s-a înfiripat ca o aşezare stabilă, cu mult înainte de datele citate de alţi cercetători ai fenomenului brâncuşian şi chiar a datelor de până aici. Că Hobiţa de pe malul drept al Bistriţei gorjene, va fi rezultat al fenomenului de transhumanţă între cele trei ţinuturi (ţări): Haţeg, (ţinutul), depresiunea Jienilor şi depresiunile Subcarpatice, se poate demonstra prin prezenţa toponimelor comune dincoace şi dincolo de Carpaţi. Se explică, fiindcă ţinutul Jienilor şi al Haţegului, numai la anul 1520 se delimitează de Ţara Românească, prin Hrisovul de hotărnicie al lui Neagoe Basarab, când se întocmeşte o hartă şi se stabilesc anumite repere de frontieră. Hrisovul de la 1775, nu a împiedicat fenomenul de întrepătrundere a populaţiilor celor trei ţinuturi şi bunele lor relaţii. Ba, mai mult, sate ca Hobiţa, Gureni, Peştiş, Pietrosu, Uric, Râu, Bărbat, Livadia, Paroş, Valea Lupului, Ohaba de sub piatră şi altele, au corespondenţe toponimice derivate din acestea şi atribuite unor aşezări ce au rezultat din înmulţirea şi migrarea acestora. Astfel, credem că se explică formarea aşezărilor: Petroşani, Bărbăteni, Livezeni, Paroşeni, Lupeni şi Hobiţa din valea Jiului. La fel, s-ar putea spune că şi Peştişanii vin din Peştişul Mic şi Peştişul Mare, Gurenii şi Hobiţa păstrându-şi forma de dincolo de munte. Hotarul satului Hobiţa, citat în atâtea documente, se întindea pe dreapta râului Bistriţa, între satele Bereşti, azi dispărut şi Ploştina Drăgoeştilor – de asemenea, dispărut. Numărul familiilor nu depăşea cifra de 80 şi a avut până la 1864 o delimitare între moşneni şi clăcaşi, respectiv, ramura de nord şi ramura de sud a satului, denumiri rămase şi azi. Se cunoaşte că moşnenii sau blendoii erau aşezaţi între Bereşti şi Hotarul cel mare, iar clăcaşii de la Hotarul cel mare până la Hotarul cel mic şi mai departe. Se păstrează piatra de delimitare a satului – clăcaşi de moşneni sau blendoi, iar aceasta se află în faţa şcolii generale din sat. Casele şi anexele gospodăreşti erau dispersate pe locuri mai înalte şi rămase de la primele aşezări. Numai după secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor, făcută la 1864 de către Alexandru Ioan Cuza Vodă, se trasează un drum în linie dreaptă şi sunt obligaţi cei ce-şi construiesc case, să le scoată la linie. Călugării greci de la Tismana, din nevoia de a-şi apăra moşia şi a strânge dările, aveau pe hotarul satului Hobiţa două schituri: cel de la Sporeşti, unde se văd şi astăzi ruinele şi se păstrează masa din altar şi schitul din pădurea de la vărsarea Văii negre în Bistriţa, unde se mai păstrează şi azi denumirea, dar nu şi construcţia. Se pare că nu au fost puţine conflictele între clăcaşi, pe de o parte, şi călugări, pe de altă parte, care erau pricinuite de lăcomia unor călugări, dar şi de nesecata sete de libertate a celor fără de pământ. Nici cu moşnenii n-au rămas în bune relaţii până la urmă, aceşti călugări! Din nevoia de a-şi face loc pentru cultivarea viţei de vie, dealurile fiind aproape în întregime împădurite, iar pădurea a fost a mănăstirii, moşnenii, în înţelegere cu clăcaşii, au dat foc pădurii mănăstirii şi au ars pădurea, iar în locul acesteia, hobiţenii au plantat viţă de vie, de aceea, dealul poartă numele de Arsuri până în zilele noastre. Călugării nu i-au lăsat nepedepsiţi pe săteni, iar pe lângă dările şi vinăritul care au fost mereu impuse, au luat şi o măsură de ordin religios, deoarece le-au refuzat serviciile de cult. Ca urmare, oamenii s-au sfătuit şi pentru a nu se lăsa la cheremul călugărilor, şi-au construit biserica lor din lemn şi şi-au trimis la pregătire şi un preot de-al lor. Este şi aceasta o atitudine fermă şi un act de mare curaj, mai ales că se produce în plină epocă fanariotă şi-i determină pe călugării greci să renunţe la anatemele aruncate asupra satului. Printre cei care au organizat satul în această acţiune, alături de blendoi, care este neamul cel mai numeros, pare-se că se numără şi străbunicul sculptorului Constantin Brâncuși, anume, Ion Brâncuşi, cu care el se mândrea că a făcut o biserică cioplind-o cu barda. Neamurile care au format majoritatea populaţiei satului Hobiţa au fost câteva la număr şi socotim că tot atâţia au fost şi primii oameni care s-au aşezat pe aceste locuri de veche trăire românească.
,,După ce voi muri, mă vor sfâşia păsările de pradă!” (Constantin Brâncuşi)
Spre exmplu, neamul Brâncuşilor, reprezentat prin aproximativ 25 de familii (6 în Clăcaşi şi 19 în Blendoi), credem că mult mai puţine au rămas pe vremea copilăriei lui Constantin Brâncuşi. Acest neam a rămas împărţit, încă de pe atunci, în 6 ramuri depistate până acum, având rădăcina în satul Hobiţa şi cu ramificaţii în toate satele din jurul acestuia, precum şi în alte localităţi, în sate şi oraşe din ţară. Fiecare ramură a neamului poartă un nume provenit din porecla strămoşului, care nu are nimic comun cu numele de familie sau de botez. De aceea, porecla reprezintă una dintre apucăturile personale, bune sau rele ale unuia dintre strămoşi, obiceiuri care s-au transmis întregii ramuri, caracterizându-l pe fiecare descendent, într-un fel sau altul. Este un lucru obişnuit la Hobiţa, ca şi în alte sate gorjeneşti, când porecla s-a substituit numelui comun multor familii, din nevoia de a-i deosebi unii de alţii. La Hobiţa, însă, li se păstrează o notă ironică şi numai după multă vreme, cei din neam o acceptă ca pe cel de-al al doilea nume. Alţii, însă, nici după două-trei generaţii n-o suportă să fie auzită, deşi tot satul îi numeşte după poreclă şi nu totdeauna în sens peiorativ, aşa cum este vorba despre cazul Chisăronilor, Beleonilor, Turturonilor etc. Ramurile brâncuşilor hobiţeni, existente în ultima sută de ani, sunt: Bejuiconii, Străviloii, Căpcionii, Turturonii, Chisăronii, Dogăronii, Ciuronii în Hobiţa şi o singură ramură la Brădiceni, cei numiţi Vulponii. Este posibil să fi existat şi alte ramuri care între timp au dispărut, fie prin descendenţă în totalitate feminină, fetele trecând în alte neamuri prin căsătorie, fie prin plecarea în alte localităţi. Cu toate că-i întălnim şi între clăcaşi, aceasta numai prin înrudire, ei rămân moşneni, aici fiind mai numeroşi, aşa cum au fost atestaţi în actele vremii. Asupra numelui Brâncuşi s-au emis mai multe păreri care au stârnit şi dispute lingvistice, până s-a ajuns la cea mai verosimilă, cea care provine de la latinescul branca rămas în limba română ca şi în alte limbi neolatine sub formele: brâncă, brânci, pe (în) brânci. Se consideră că în graiul din Ţara Crişurilor se întâlneşte termenul de brâncaş, un om harnic, muncitor cu mâinile, muncitori pe brânci, de unde este uşor de văzut trecerea la Brâncuşi, ca nume şi renume devenit ulterior de circulaţie internaţională. De când se află pe aceste locuri, locuitorii satului au cultivat pământul şi au crescut animalele pentru a-şi asigura hrana şi îmbrăcămintea. Un rol important în evoluţia ţăranilor l-a avut Legea agrară din 14 august 1864, prin care se proclama desfiinţarea de-a pururi a clăcii, ţăranii devenind proprietari liberi pe acele locuri supuse stăpânirii lor prin lege şi pe braţele de muncă. De aceea, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, îi îndruma pe aceştia să-şi îngrijească vetrele satelor, care deveneau comune neatârnate, să statornicească pretutindeni şcoli, unde copiii să dobândească mereu cunoştinţele trebuitoare, pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni. Așadar, Hobiţa se arată a fi de undeva din vâltoarea veacurilor și încă se mai înfățișează și azi ca un sat de foști moşneni, răzeşi şi clăcaşi de pe moşiile Tismanei, cu podgorii şi livezi, cu păşuni stăpânite în devălmăşie, un sat de păstori şi ciobani, cu minte ageră şi înţeleaptă, de secole înfrăţiţi cu cerul, cu munţii şi cu apele, cu pământul şi cu drumurile, cu primejdiile, cu frumuseţea în rânduiala lor profundă şi plină de înţelepciune. Ca o comunitate de oameni gospodari, aflată în arealul Comunei Peştişani, satul Hobiţa dovedeşte că păstrează nealterate frumuseţile fără de seamăn ale vorbelor de duh, ale proverbelor şi zicătorilor depănate în serile de clacă, aşa cum sunt păstrate în ulceaua sufletului cântecele şi hăulitele iscate din izvorul nesecat care umple cu apă vie «fântâna» artei populare gorjeneşti. După registrul agricol din 1959, satul Hobiţa înregistra un număr de 135 gospodării, cu o populaţie de 487 locuitori. Iată, în continuare, câteva date statistice legate de populaţia satului Hobiţa, cu număr de locuitori: 1977=350 locuitori, 1980=315, 1985=311, 1992=309, 1994=307, 1996=420, 2002=325, pentru ca în urma recensământului din 2011 să rezulte un număr de 297 de locuitori, dintre care 140 de bărbați și 157 de femei! În această inconfundabilă vatră strămoşească a existat o continuitate a populaţiei româneşti, în pofida năvălirilor atâtor valuri migratoare, iar documentele existente atestă, incontestabil, vechimea locuirii acestor pământuri, ceea ce reliefează prezenţa fenomenului transhumanţei, precum şi faptul că neamurile de băştinaşi înrudite între ele au format aici o comunitate statornică, bine structurată de oameni, având nume cu adevărat româneşti. Satul Hobiţa beneficiază de un relief variat, cu dealuri împădurite şi cu văi fertile, cu ape curgătoare care nu au secat niciodată, iar vegetaţia zonei cuprinde specii de plante pe care le întâlnim şi în alte regiuni ale ţării, cu o prezenţă pregnantă a elementelor comune florei şi faunei mediteraneene, spre buna folosinţă şi spre lauda hărniciei oamenilor locului. Merită apreciat interesul manifestat ca zona să se dezvolte cu mai multă preocupare, prin utilizarea mijloacelor şi a resurselor existente, precum şi prin valorificarea potenţialului turistic legat de obiectivele existente în localitate. Documentele de arhivă, ca și materialele publicate de mulți truditori ai condeiului, oferă nu doar statistici interesante şi o serie de informaţii de o certă valoare, dar şi un mănunchi de gânduri, sentimente ale oamenilor care au populat şi populează aceste locuri, care pun în evidenţă sensibilitatea deosebită specifică oamenilor din zonă. O serie de lucrări monografice realizate de către oamenii locului, pe care le-am consultat şi le apreciez la superlativ, sunt creionate cu multă măiestrie şi prezintă o configurare interesantă a profesiilor şi a meseriilor satului, cu acei oameni de seamă care s-au remarcat prin talent şi prin multă dăruire în activitatea lor de o viaţă, punându-se un accent deosebit, aşa cum era şi firesc, pe munca de educaţie şi de îndrumare a tinerelor generaţii, tocmai pentru a scoate în evidenţă acele figuri de oameni care şi-au cucerit respectul şi preţuirea pentru faptele lor, pentru tot ceea ce au sădit în conştiinţa urmaşilor şi a urmaşilor urmaşilor lor!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
