Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Blestemul dezbinării şi al păcatului trădării la români!

769

,,În politică este necesar, fie să îţi trădezi ţara, fie electoratul. Prefer să-mi trădez electoratul”! (Charles de Gaulle)
Vom continuia şi astăzi să analizăm cu atenţie ceea ce înseamnă blestemul dezbinării şi al păcatului trădării la români, fără pretenţia de a pătrunde în profunzimea fenomenului ca atare, prin acceptarea uşor pragmatică a rolului pe care poate să-l joace atât contextul internaţional, cât şi situaţia internă a formaţiunilor statale existente pe teritoriul pe care îl numim cu drag spaţiul carpato-danubioano-pontic, pentru a realiza accentuarea verticalităţii mesajului pe care îl transmite această temă adecvată unor vremuri tenebroase şi controversate, aşa cum sunt cele din zilele noastre! Referindu-ne la dezbinare, asociată cu trădarea, totuşi, cei care critică des specificul nostru naţional se referă, practic, în primul rând, la înclinaţia românilor spre turnătorie şi în acest fel s-ar zice că vocaţia lor este aceea de delatori şi, trădători, însă, orice s-ar spune, delaţiunea nu a fost, bineînţeles, inventată de către români, ci doar instituţionalizată la noi într-o formă mai aparte, cu veritabilă nuanţă malignă ce pregăteşte trădarea celui care apără interesul naţional. Tocmai din acest motiv, vreau să reiterez faptul că trădarea îmbracă uneori forma unui complex istoric autohton sau, original! Cu alte cuvinte, partizanii teoriei de mai sus găsesc destule argumente în trecutul nostru, după cum am şi arătat deja, deoarece, dacă este să luam, de pildă, toate cronicile Evului Mediu Românesc, la fiecare pagină aproape dăm de trădare şi zavistie iscate de câte o pâră invidioasă şi veninoasă, dar, totuşi, nu cred că trebuie să exagerăm, chiar dacă acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia dată sau, chiar dacă am fi tentaţi să credem că, sub zodia Mioriţei, a dacului Bicilis şi a scrisorii lui Neacşu – probe mitico-istorice ale formei şi fondului delaţiunii pe aceste meleaguri, avem păcatul în sânge, în fibra noastră etno-genetică.

,,Trădarea este abilitatea de a merge în acelaşi sens cu evenimentele”! (Catherine de Medicis)
Personal, nu cred că unii toarnă, neaparat, mai mult decât nemernicii altor neamuri; ceea ce însă ne poate singulariza şi particulariza este modul în care delaţiunea şi trădarea s-a stratificat în societatea noastră dezbinată, de-a lungul timpului şi cu precădere în decursul veacurilor, după cum am şi exemplificat deja, ajungând, nu o dată ca trădarea să fie chiar un factor decident în momente istorice precum şi un fel de practică socială! Altfel spus, la nivelul cel mai de jos, în forma ei benignă, s-a purtat bârfa la gard (mutată la bloc, în anii construirii socialismului), iar, pe măsura avansării pe scara ierarhiilor lumii noastre, se schimbă şi motivaţiile actului trădării – de la pălăvrăgeala (uneori nu chiar nevinovată) peste care se presăra ranchiuna, amestecată cu o doză de invidie şi, de laşitate, se ajunge la reclamaţie, semnată sau anonimă, după caz (în funcţie de puterea reclamatului şi de curajul reclamantului). Am putea spune că trădarea se manifestă ca o «virtute» modern şi mereu actualizată! În schimb, în sferele înalte, bârfa corelată cu trădarea se transformă în raport, referat, informare s.a., cu un rol fundamental în conservarea propriei noastre puteri şi (în) avansarea noastră în funcţie. A şti să-ţi dozezi turnătoria, să o plasezi, când şi cui trebuie, a fost pe aceste meleaguri o cheie a reuşitei, depline chiar şi cu preţul trădării! Din nefericire, practica a avut şi are o aderenţă de masă şi un rol distructiv pe măsură, deoarece, exploatată, cultivată, fructificată şi ridicată la rang de practică instituţională, cum am (şi) văzut, de către regimurile opresive, delaţiunea a făcut posibilă trădarea prin diferite manevre, nu numai instaurarea cu uşurinţă a dezbinării în România, pentru că a dat şi nota caracteristică a trădătorului pământului românesc, deosebindu-l, întrucâtva, de ceea ce au promovat despotiile orientale, unde cei câţiva din vârful piramidei au cunoscut şi controlat, cu o mână de fier, întreaga societate, care se mişca numai după voinţa conducătorului! Astfel, oamenii trăiau, parcă, în subconştientul întunecat al unui nebun, care alimenta viaţa reală cu propriile sale himere. Aşa ceva nu putea să se nască fără un control riguros al tuturor nivelelor sociale, pe al căror consens tacit, impus ori benevol, s-au bazat.fascismul, comunismul cominternist, care s-au hrănit din teroare şi s-au clădit pe slăbiciunile put omeneşti! Prin urmare, înclinaţia oamenilor de la noi şi de la alţii spre trădare şi delaţiune a devenit arma cu care am fost supuşi de multe ori şi reduşi la tăcere! S-ar putea spune că turnătoria din elan patriotic era la fel de rară ca şi autodelaţiunea, deoarece, pe câţi români i-am auzit spunând: da, asta este vina mea!?…Încă din istoria scrisă şi nescrisă, am putea spune că societatea românească trăieşte, în continuare, sub spectrul fantomei acestui cadavru neîngropat care este trădarea de neam! Acum avem doar mai multe situaţii, posibilităţi sau locuri unde putem turna. O facem «democratic», desigur, chiar, aşa cum se vede pe ecranele televizoarelor, care etalează toată panoplia genului de bârfă la gard şi mai ales de exerciţii ale discreditării! Tocmai de aceea, pe mine unul, nu mă sperie legi redundante care încearcă sa readucă delaţiunea în matca de odinioară, adică să o re-instituţionalizeze pentru a scoate la iveală trădarea în faţa intereselor străinătăţii! Dar, nu se mai poate motiva totul, numai prin demagogie stupidă! Revoluţia cu eşarfă de lovitură de stat din urmă cu treizeci şi trei de ani, ne-a eliberat gura plină de salivă, dar, nu şi mintea prostită prin manipulări de tot felul! Acum se poate turna oriunde şi oricui, nu numai la Securitate. Într-un mod paradoxal, cred că acesta este şi sfârşitul delaţiunii prin încununarea trădării! În zilele noastre, când nici reclamaţiile semnate nu mai sunt luate prea în serios fără documentaţii, note de fundamentare şi recomandări, o anonimă are aceeaşi putere ca o găleată cu apă turnată în Deşertul Sahara sau în Dunărea secată de secetta verii! Astăzi, am evoluat fraţilor, delaţiunea se cheamă referinţa ori «recomandare» cu parfum de trădare! Aşadar, societatea românească, fiind caracterizată de dezbinare, specifică stadiului de populaţie, nu de unitate, specifică stadiului de popor, relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorităţi, manageri, medici, profesori, preoţi) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, sub zodiac banilor murdari, rezultând că viaţa românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată suferinţă şi că, deci, cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi. Quod erat demonstrandum! Față de această concluzie, se impune, metodologic, precizarea că toate concluziile pe care un om le desprinde chiar din viaţa cotidiană, constituie generalizări personalizate şi trădări individualizate, nu absolutizări, bazate pe evidența că fenomenele analizate au loc în majoritatea cazurilor, nu în toate, ceea ce înseamnă că ele, tot metodologic, acceptă excepțiile și că deci inclusiv omul obişnuit şi savantul, zâmbeşte şi se resemnează, mai ales dacă este aşezat şi la locul lui, poate chiar dacă se consideră o excepție sau chiar unica excepție! Devine, astfel, plauzibil că, în momentul începerii comunizării, societatea românească se găsea din punct de vedere etno-genetic la un stadiu căruia, metodologic, i se poate spune de pre-popo, un stadiu care a fost, însă, devastat în timpul dominaţiei ocupantului străin! Aceasta, pentru că – spre deosebire de ocupanții externi (unguri, turci, austrieci, ruși), care au acționat fizic și/sau psihic, inclusiv omorând, asupra unor persoane sau comunități – regimurile opresive din ţară, dictaturile, mai bine spus, au supus din interior distrugerii, atât totalitatea elitelor, cât și credinţele, valorile, normele, tradiţiile, moravurile, legile şi modelele de comportament ale națiunii, adică, tocmai esențele ei umane și naționale, provocându-i astfel dezumanizarea și deznaționalizarea, ceea ce relevă că, prin regimurile dictatoriale, societatea românescă a trecut printr-o evidenţă de factură contra-istorică. Și, din moment ce regimul de ocupație înternă a dezlănțuit, ceea ce nici o ocupație externă nu a reușit, părăsirea masivă a țării, este incontestbil că regimurile care impun dictatura au fost de factură anti-istorică.

,,Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător”! (Iulius Cezar)
Aşa cum de factură antiistorică sunt şi trădările intereselor naţionale şi jaful sistematic al bogăţiilor ţării! În aceste condiţii, cele trei cupluri de consecinţe au avut următoarea involuţie: dezbinarea şi, respectiv, duşmănia au degenerat – prin părăsirea masivă a țării – în dezertare naţională; slăbiciunea psihică şi, respectiv, slugărnicia au degenerat – prin efectele secundare asupra stării economice a populației, ale acțiunilor contrare regimului întreprinse de emigranți români (în special, prin campaniile de la posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa Liberă” de a i se ridica României „clauza națiunii celei mai favorizate” de către guvernul SUA, ceea ce însemna pierderea unor mari avantaje economice) – în trădare de neam şi de ţară! Apare în astfel de condiţii nemotivarea şi, respectiv, delăsarea şi haosul care au degenerat – în condițiile economiei planificate, din «centralism democratic» în jaf centralizat şi sistematic, iar în condițiile noii economii de piață, din liberalism democratic în libertinism de jaf, rezultând faptul că starea de pre-popor a fost distrusă și că, deci, societatea românescă a fost împinsă la stadiul anterior, de populaţie în care dezbinarea este la ordinea zilei, delaţiunea este la ordinea nopţii, iar trădarea la ordinea stăpânilor vremelnici! Aşadar, societatea românească, fiind caracterizată de dezbinare, specifică stadiului de populaţie, nu de unitate, specifică stadiului de popor, relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorităţi, manageri, medici, profesori, preoţi) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultând că viaţa românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată suferinţă şi că, deci, cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi, aşa cum am precizat anterior! Altminteri, constatăm cu îndreptăţită stupoare că delatorul modern şi trădătorul dintotdeauna s-au adaptat vremurilor mai mult ca niciodată. Noilor mijloace de comunicare, noilor abordări, noilor pretenţii ale conducătorilor. Trădătorii şi dezbinatorii neamului nu se mai mulţumeşte să trădeze pe sume derizorii, să spună neadevăruri ucigătoare (în schimbul unor avantaje sau, pur şi simplu pentru că trădătorul face pe el de frică), ci, se şi erijează în propovăduitor al delaţiunii ca virtute.
Chiar dacă se bâlbâie înfricoşător, chiar dacă n-are pic de demnitate, chiar dacă se ţine de fusta (ori pantalonii) altora, trădătorul încearcă să pretindă că, matematic vorbind, numărul trădătorilor ar trebui să crească în progresie geometrică, pentru că numai astfel i-ar fi bine acestei ţări!( Sic??!!). Cu alte cuvinte, de acum ar trebui să introducem în şcoli, ca materie obligatorie, «arta loviturii pe la spate» şi să-i învăţăm pe copiii noştri cum să-şi înşele aproapele şi cum să spurce ideea de prietenie. Să-i pervertim într-atât încât să zâmbească în faţă, să pretindă că sunt alături de oamenii de onoare, să facă gesturi amabile repetate care să-i convingă, iar apoi, neavând curajul să suporte superioritatea semenilor, să-şi rezolve multiplele complexe printr-o delaţiune şi mai ales prin trădare!
Aceasta este măreaţa pledoarie a trădătorului, iar, şansa noastră este că, încă, această ţară nu-i atât de pregătită să accepte a ridica trădarea la rang de virtute. Grupurile de lichele care încearcă s-o acrediteze sunt, din fericire, minoritare, dar, atenţie, numai pentru moment! Ele se străduiesc, disperat, să salveze imaginea trădătorului, ca şi a plagiatorului, să-l prezinte ca om de treabă şi onorabil! Dar, nici măcar membrii clanurilor nu dau doi bani pe trădător şi n-ar avea încredere în el nici măcar cinci minute! Aş vrea să vă văd, oameni buni, că, dincolo de frazele sale declarative, vă lăsaţi cu totul soarta şi destinul în mâna trădătorului!…Într-o societate care se respectă, trădătorul nu şi-ar mai avea locul! De fapt, nici nu şi-l mai are, în pofida aparenţelor! Chiar şi umbra locului său poartă stigmatul trădării şi al delaţiunii.
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here