În viaţa de fiecare zi, necunoaşterea şi chiar nerespectarea unor reguli minime de conduită în public, te poate arunca într-o situaţie neplăcută, din moment ce vulgaritatea abundă în spaţiul public din România. În această lume debusolată e greu de găsit o limbă în care frecvența, diversitatea și intensitatea înjurăturilor să fie atât de mare precum în limba română. De la tineri elevi de şcoală până la oameni în toată firea, auzi mereu înjurături despre organe ale corpului, de mamă, de sfinți, de neamuri, fiindcă e ceva care se învață din fragedă pruncie, pentru că în familie, pe stradă, la școală, oriunde, înjurătura e lucrul cel mai bine împărțit din lume și cel mai acceptat de toată suflarea! E posibil ca această vulgaritate să fie, de fapt, reziduul contractului social prost încheiat, al acordului mereu încălcat în privința moravurilor oamenilor! Așa cum pădurile, râurile, satele și orașele noastre se sufocă sub gunoaie, pentru că nu am înțeles între noi că bunăstarea unora nu se realizează în detrimentul celorlalți, tot la fel, viața noastră cotidiană se sufocă sub vulgaritate și violență verbală, pentru că nu am înțeles nicidecum că nu devenim noi înșine mai demni, umilindu-i pe ceilalţi! Până la urmă, poate că ne legănăm și chiar ne alintăm unii pe alții prin înjurături, chiar dacă uneori ni le spunem cu tandrețe, ne porcăim cu drag, așa cum găsim justificări ale brutalității în afecțiunea prea mare. Nu știm dacă lingviștii, sociologii sau psihologii s-au ocupat de acest rezervor uriaș de vulgaritate în care ne bălăcărim zi de zi şi poate că ei ar ști să ne explice de ce vulgaritatea nu se reduce la înjurătura de mamă, ci ține și de atitudinile și comportamentele pe care le adoptăm unii în raport cu ceilalți, de tonul vocii, de deficitul de politețe și, în cele din urmă, de un imens, îndelung și dureros deficit de educație.
E un adevărat blestem al naţiei, o dovadă a dezbinării oamenilor!
Din moment ce până şi doamne şi domnişoare de condiţie din ce în ce mai bună, şi fetiţe de vârste din ce în ce mai mici, se exprimă inclusiv în instituţii, mijloace de transport în comun şi chiar şi în biserici prin expresiile unor organe din pantaloni, rezultă cât de înrădăcinată şi de răspândită este vulgaritatea în societatea românească. Aceste expresii par a fi inoculate definitiv în mentalul naţional, ca obsesii absolute, pentru români ele având rolul unui crez existențial, imn al apartenenței, slogan al identității, dovadă de inteligență, probă de emancipare, argument imbatabil, formulă de salut, semn de amiciție, strigăt de ușurare, soluție universală, ceea ce îi face pe indivizi, din ce în ce mai mulţi să spună că e un adevărat blestem al naţiei, o dovadă a dezbinării oamenilor! Ca urmare, fiind de aşteptat ca un asemenea neam să nu îşi dorească proiecte, ci amăgiri electorale măsurate în bani, nefiind nici soluţii, ci chilipiruri, este cert că dacă populimii i se oferă la alegeri o porţie de fasole şi un ţoi de ţuică este veselă un ciclu electoral, patru ani nefăcând altceva decât să rânjească tâmp, ha-ha-ha, să se scobească în nas, să râgâie, şi în plus, cu glas smiorcăit, să se şi vaite despre viaţa amărâtă pe care o trăim! În rezumat, revenind sintetic la o serie de explicaţii ale fenomenului, se constată că toate ieşirile din decorul moralei civilizate demonstrează că prin omul cu personalitatea distrusă nu mai este în stare să interacționeze, adică, să acționeze în consens cu alți oameni, devenind, astfel, dependent în mod impersonal de ştirile de pe internet, iar slăbindu-se rețeua de reciprocități specifică relațiilor interpersonale, omul a rămas tot mai însingurat de la pandemie, din multitudinea acestor stări individuale rezultând la nivel societal starea de dezbinare. Fiind chiar de înțeles și la nivelul celei mai simple puteri de judecată că, în stare de dezbinare, oamenii n-au mai resimțit nimic omenește pentru oameni, este cert că, în astfel de condiții, lupta pentru supraviețuire a degenerat în încăierare generalizată, cam ca în cadrul haitelor de câini, ceea ce a întors contra-istoric societatea spre stadii imemoriale, iar, efectele acestei contra-întoarceri se resimt din 1990 încoace la tot pasul. Desigur, din moment ce constatăm că cei mai înverşunaţi duşmani ai românilor sunt chiar românii trădători şi vulgari şi cel mai anti-românesc comportament îl manifestă românii înşişi, rezultă că în anumite situaţii, românii parcă nu mai au în comun credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament, atât de consistente încât să îi facă să simtă, să gândească şi să acţioneze în mod asemănător unii cu alţii, prin fapte bune, deci, să fie uniţi, ataşaţi atât unii de alţii, cât şi de teritoriul naţional. Acest lucru este sesizabil şi cu ochiul liber în starea edificiilor de patrimoniu, a monumentelor şi cimitirelor eroilor, iar, spre deosebire de societăţile civilizate, unde toate acestea sunt îngrijite cu veneraţie, în societatea românească sunt neglijate sau chiar devastate, pentru lemne de foc şi pietre de pavaj, ceea ce arată că românii nu resimt faţă de înaintaşii lor fiorul filiaţiei şi, deci, vreun sentiment de apartenenţă la propria istorie, naţiune şi ţară. Desigur, pentru a înţelege situaţia din societatea românească este necesar a explica faptul că în orice societate credinţele constituie ansambluri de idei, sentimente, atitudini şi opinii, determinante pentru interpretarea şi fundamentarea existenţei, din credinţe derivând valorile autentice! Dar, aceste valori constituie idei abstracte privind binele şi răul, adevărul şi falsul, justul şi injustul, frumosul şi urâtul, din valori derivând normele de conduit! Aceste norme constituie reguli definite social, privind modul de comportare în situaţii specifice, din norme derivând tradiţiile!
Ansamblul credinţelor, valorilor, normelor, tradiţiilor, moravurilor şi legilor constituie în sine cultura!
Aici, problema se schimbă puţin, deoarece tradiţiile constituie modele de comportament transmise din generaţie în generaţie, din tradiţii derivând moravurile! Acestea, la rândul lor, constituie standarde morale informale de interpretare a comportamentelor, din moravuri derivând legile scrise şi nescrise, care sunt standarde morale formale de interpretare a comportamentelor. De aici, începem să mai gândim puţin, pentru că ansamblul credinţelor, valorilor, normelor, tradiţiilor, moravurilor şi legilor constituie în sine cultura, fiind incontestabil că numai prin cultură populaţia de pe un teritoriu, dobândind un numitor comun determinant, se delimitează de celelalte populaţii şi se transformă întro comunitate de sine stătătoare, aptă să supravieţuiască şi să se perpetueze în mod independent, devenind astfel societate ca atare! Din toate acestea rezultă că în măsura în care în societate s-au constituit credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament asumate, în aceeaşi măsură oamenii se vor comporta conform acestora şi, deci, în mod previzibil, deci, comportându-se previzibil, devin previzibile şi relaţiile dintre ei, şi, astfel, devine previzibil şi posibil modul de proiectare al instituţiilor pe care aceştia le vor încadra sau le vor folosi în relaţiile sociale! Dar, pentru că românii, de-a lungul vremurilor, copleşiţi de nenumărate invazii, şi-au părăsit vetrele abia încropite, este de înţeles că ei n-au avut statornicia, nici de a edifica durabil şi nici de a lupta organizat, fiind plauzibil că, din moment ce n-au putut edifica durabil, n-au avut cum să-şi creeze norme specifice acestui tip de edificare şi, respectiv, din moment ce n-au putut lupta organizat, n-au avut cum să-şi creeze norme specifice acestui tip de viaţă! Aşadar, lipsiţi de aceste tipuri de norme fundamentale pentru constituirea sistemului naţional de norme şi reglementări, românii n-au putut să-şi creeze un astfel de sistem, devenind explicabil motivul pentru care, aşa cum boii nu suportă jugul, tot la fel şi ei nu suportă şi nu respectă nicio normă şi nicio reglementare, rezultând că în arealul românesc, viaţa socială parcă lâncezeşte şi este atât de haotică încât poate fi asemuită cu mişcarea browniană, ceea ce ar justifica definirea cazurilor de haos social prin adaptarea la specificul sociologiei a conceptului fizico-chimic de «mişcare browniană», ca o mişcare de tip românesc! Iar, cum, fără sistem de norme şi reglementări, nu poate exista guvernare, este verosimil că, fără guvernare, în arealul românesc nu s-au creat structuri de societate, ci s-au perpetuat, anacronic, şi, astfel denaturat, stări de clan, de proliferare, mai ales a relaţiilor de cumetrie şi de cârdăşie, stări dovedite curent de însuşi faptul că, la români, aproape totul, de la angajarea în muncă şi la promovarea în funcţie până la internarea în spital şi obţinerea unui loc în cimitir, totul se rezolvă prin astfel de relaţii subterane!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
