Dumnezeu ne îndeamnă la întărirea credinţei noastre

294

christwaterÎn Pericopa Evanghelică a Duminicii a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii, (Matei 14, 22-34), Dumnezeu ne îndeamnă la întărirea credinţei noastre în faţa furtunilor vieţii, ca o condiţie a unei certitudini de netăgăduit, că Domnul Se roagă şi astăzi

pentru a ne trezi în sufletele noastre îndrăzneală, nădejde neclintită, şi chiar dacă oamenii ne părăsesc, chiar dacă ne lipsesc toate mijloacele materiale de care avem nevoie, Hristos nu ne părăseşte. Cu ochiul Său neadormit, El ne urmăreşte din înălţimea cerului, precum a urmărit din vârful muntelui unde Se ruga, pe ucenicii Săi, care erau în primejdie pe mare. Ajunge ca noi să ne îndreptăm către Hristos prin credinţă şi răbdare şi să fim pe deplin încredinţaţi că rugăciunea noastră fierbinte nu se va pierde, pentru că întotdeauna Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, va fi împreună cu noi, ca să audă rugăciunile noastre!

“Doamne, de eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”!

Evanghelia ne istoriseşte o minune plină de semnificaţii deosebite pentru viaţa noastră de fiecare zi, dar, parcă nici o întâmplare din viaţa de pe pământ a Mântuitorului nu conţine împrejurări mai pline de învăţăminte pentru noi, cei de azi, ca ivirea Sa neaşteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopţii, într-un moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace şi încolo de valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic. Era momentul acela, când Domnul Iisus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulţimile care-L ascultaseră o zi întreagă, i-a îndemnat pe ucenici să urce pe corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt. El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14, 22), şi pe la miezul nopţii, o furtună s-a ivit pe mare, iar corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe când apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte, îi văzu în primejdie şi porni spre ei pe deasupra valurilor. Erau neliniştiţi de primejdia în care se aflau şi nu mai ştiau ce este cu ei, dar, în loc să-L recunoască pe Iisus, ei strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”. Atunci, Domnul Iisus se grăbeşte să-i liniştească. Făcându-le semn cu mâna, le zice: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Iisus, apostolii şi-au venit în fire din acea îndoială omenească, iar Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne, de eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”. “Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Domnul. Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau fără să le poată înfrunta. Înfricoşat că puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru îşi încetini mersul. Simţi apoi că îl părăsesc puterile, că-i slăbesc mâinile şi picioarele şi că se prăbuşeşte în adânc. “Doamne, mântuieşte-mă” (Mat. 14, 30), strigă el îngrozit. Mântuitorul, văzându-l în primejdie şi auzindu-i rugămintea, întinzându-i mâna grabnic, îl apucă şi-i zice: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se în corabie, s-a potolit furtuna! Tocmai acest lucru înseamnă că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este împăratul atotputernic al întregii firi. El nu este numai al lumii omeneşti, ci al întregului univers. Chiar şi valurile îl ascultă şi se liniştesc la porunca Lui, numai omenirea nu-L ascultă întotdeauna şi nu se linişteşte! Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea, iar viaţa noastră este nestatornică şi plină de primejdii, ca o corabie purtată de vânt şi furtună!

Umblarea pe mare a Mântuitorului, ne îndeamnă să ne întărim credinţa!

Vedem că puterile naturii care se manifestă în furtuni, vijelii, tornade, îl înspăimântă pe om, iar în astfel de împrejurări, omul vede limpede neputinţa sa. În schimb, arătarea prin minunea stăpânirii absolute a Domnului asupra acestor forţe, constituie un mijloc convingător care ne îndeamnă să ne sprijinim numai pe Atotputernicia Sa dumnezeiască. Cred că minunea umblării pe mare şi pe valuri a Mântuitorului Hristos, ne îndeamnă să ne întărim credinţa în puterea Lui Dumnezeu. De multe ori, interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne arată că sufletul nostru este un noian de nelinişti şi de frământări, în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumeşti. Viaţa noastră, aici, pe pământ, este o mare sălbatică şi noi plutim pe ea, liniştiţi şi fără griji la început. Mulţi dintre noi îşi vor fi petrecut vremea copilăriei şi a tinereţii în linişte, bucurie şi speranţă. Amăgiţi de această linişte, ne facem visuri atât de mari, încât uităm realităţile vieţii! În casa noastră, mulţi petrecem pe banii noştri în sănătate şi mândrie, cu copiii şi rudele noastre, dar dintr-odată, aerul se schimbă, când o primejdie neprevăzută zguduie şi nenoroceşte toată viaţa noastră individuală şi familială, ca pe o barcă în mijlocul valurilor. După prima nenorocire urmează a doua, apoi a treia, iar apoi şirul de necazuri se ţine lanţ, punând la încercare puterea noastră de rezistenţă. Atunci viaţa noastră se preface într-o mare tulburată, care încearcă furioasă să înghită în adâncul suferinţei şi al deznădejdii, sărmana bărcuţă a sufletului nostru chinuit. Dar, oameni buni, să nu creadă cineva că acest fenomen se mărgineşte numai la câteva persoane, pentru că nu este om care să treacă prin această viaţă zbuciumată, fără să plângă, până în ceasul în care va trece în cealaltă viaţă, viaţa veşnică, fiindcă, Însuşi Mântuitorul zice: ,,În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (IOAN 16,33)!

“Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi”!

Vremurile de criză pe care le trăim, frământările şi încercările vieţii, ne demonstrează că Duh de vifor amăgitor suflă în lume. Furtuni multe bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi ale fricii care ne apare în suflet. Dar, peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Iisus Hristos, care se îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică. Oameni buni, sunt cuvinte extraordinare (“Îndrăzniţi…”), care ni le adresează şi nouă, celor de astăzi, ne încurajează în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi a depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla. Dar, cuvintele acestea sunt şi o chemare la o cercetare a noastră şi a sinelui nostru, o coborâre înlăuntrul nostrum, pentru a ne face un examen de conştiinţă şi a afla mai devreme, cum stăm, fiecare dintre noi, cu viaţa duhovnicească preamărită, cu credinţa noastră, cu faptele noastre! Dar, vom constata, ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem şi ceea ce suntem cu adevărat. Poate că mulţi dintre noi, care nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpâneşte, fie din necredinţă, indiferenţă, fie din cauza fricii, devin ceva mai nefericiţi, fiindcă, din câte suferinţe sunt, puţine sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă. În corabia Lui Dumnezeu, în această călătorie a noastră prin lume, ne suntem propriii vâslaşi ai luntrei noastre, bătută de valuri şi ispite. De aceea, să avem credinţă, să ne rugăm totdeauna Lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile Sale, să-I cerem ajutorul în toate nevoile şi necazurile noastre, cum l-a cerut şi Sf. Apostol Petru, când era în pericol de moarte. Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au într-o măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are şi o va întări mereu prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit, pentru că valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, dar, el va rămâne tare ca o stâncă. Acest adevăr ni-l demonstrează şi experienţa zilnică, fiindcă în orice parte a globului pământesc te-ai afla, dacă-ţi îndrepţi ochii asupra semenilor tăi, vei vedea pe unul bolnav, suferind de o boală incurabilă şi dureroasă, pe altul orfan, pe alta văduvă şi fără sprijin, pe altul sărac, luptându-se zilnic să facă faţă lipsei şi foamei din familia sa, pe altul sau pe alta îi vei vedea nefericiţi în căsătorie sau că au copii neascultători, vei întâlni oameni exilaţi, nedreptăţiţi şi calomniaţi, oameni căzuţi în datorii financiare grele, părăsiţi şi lipsiţi de prieteni, dovadă că toţi în această viaţă suntem încercaţi, că necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii, dar Dumnezeu ne îndeamnă la întărirea credinţei noastre, iar de călătorim pe o mare în furtună, să nu deznădăjduim, pentru că la capăt ne aşteaptă limanul care este Hristos Dumnezeu!

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here