Omul despre care eu povestesc în rândurile de față a urmat cursurile școlare obligatorii la școala din comuna Raci, între anii 1960-1968 (an în care, în urma noii organizări administrativ-teritoriale a țării, satele care alcătuiau până atunci comuna Raci au fost integrate în comuna Negomir). Dumitru Cauc își amintește că, începând cu clasa a VI-a, tatăl îi povestea despre adolescenții din comună, care erau liceeni și își dă seama acum că, de fapt, îl pregătea sufletește pentru „drumeția pe calea vieții”. De fiecare dată când copii din sat plecau la școli, Constantin „Fierarul” discuta la masă, în prezența lui Mitică, despre izbânda acelor copii, se bucura pentru fiecare și urmărea să-i transmită subliminal fiului dorința sa ca și acesta să devină licean. Pe măsură ce se apropia finalizarea cursurilor gimnazale, discuțiile dintre tată și fiu deveneau tot mai dese și mai profunde. Tatăl era foarte fericit când, în momentele de odihnă, între două reprize de cosit (tatăl) și de adunat fânul (fiul), Mitică deschidea cartea pe care o luase cu el să citească. Fiind neștiutor de carte, Constantin Cauc îi diviniza pe oamenii cu carte și își dorea, mai mult ca orice pe lume, ca fiul lui să intre în rândul acestora.
În vara anului 1968, D. Cauc a promovat examenul de admitere la Liceul Teoretic Bîlteni. Un liceu tânăr și foarte aproape, în linie dreaptă, de locurile dragi proaspătului licean. Începuturile i s-au părut grele. Beneficiind de înțelegerea și de disponibilitatea profesorilor, greutățile au fost depășite. Iată cum prezintă D. Cauc depășirea dificultăților începutului: „Noroc că treptat mi-am descoperit vocația, aptitudinile, aspirațiile. Iar toate acestea au venit odată cu mentorii spirituali, care ne vorbeau la ore, tangențial, despre vremea studenției, aducându-ne în față o lume de basm, studenția fiind un tărâm la care puțini acced”. Primul profesor, spune D. Cauc, „care a bătut vântul studenției în aripile mele a fost profesorul Gelu Eugen – n.m. Velican”, care, cred eu, se afla în primul său an de profesorat. E. Velican se remarca prin „larghețea cu care el ne dezvăluia tainele literaturii universale și generozitatea cuvintelor îndreptate de Domnia Sa către mentorii avuți la Facultatea de Litere din Timișoara” și, mai ales, prin talentul de a le „fi trezit curiozitatea lecturii mari” și „respectul și admirația pentru limba latină și cultura romană”. Atât de mult l-a fascinat tânărul profesor pe proaspătul licean, încât își amintește și acum următoarele: „[a deschis lecțiile de literatură universală – n.m.], citindu-ne câteva versuri din primul poem cult despre iubire, […] versuri din poemul Sakuntala, scris de Kalidasa.” D. Cauc mai scrie despre respectul pe care negomirenii din Bîlteni îl aveau pentru E. Velican, pe care „îl vedeau un viitor mare dascăl al Gorjului” și conchide – „și așa a fost!”.
Pentru Dumitru Cauc următorul mentor spiritual, după plecarea lui E. Velican, a fost Emil Moroianu, profesorul de filosofie, „venit și Domnia Sa de pe băncile facultății”. Iată cum l-a perceput liceanul pe tânărul E. Moroianu: „Era un bărbat extrem de elegant în discurs și-n felul în care se îmbrăca. De la el am învățat cum se poartă o cravată, cum se pune fularul când ai palton sau pardesiu, cum te adresezi unui domn pe care îl întâlnești pentru prima dată, respectul față de cei din jur, divinizarea femeii. Chiar și când fuma, profesorul Moroianu emana distincție, noblețe”. Și E. Moroianu le-a vorbit „despre lumea fabuloasă a studenției”, când se întâlnea cu elevii la internatul liceului. Atunci era obiceiul ca profesorii abia veniți din amfiteatrele universitare să locuiască pentru o vreme în internatele liceelor. Profesorul E. Moroianu i-a cultivat lui Mitică „interesul și pasiunea pentru cultura germană”.
Un loc important în sufletul lui Dumitru Cauc ocupă profesorii lui de istorie, Maria Popescu și Ion Moșoiu. De altminteri, doamna Maria Popescu a fost dascălul care i-a insuflat dragostea pentru muza Clio și l-a inspirat să-și dorească să devină profesor de istorie, iar I. Moșoiu i-a întărit convingerea că trebuie să urmeze Istoria, după ce i-a încredințat marea răspundere de a corecta și a nota, folosindu-se de manuale, lucrările de control ale unor colegi mai mici. Profesorul nu a modificat nicio notă acordată de viitorul student la Istorie. În amintirea minunatei profesoare Maria Popescu, D. Cauc a scris un emoționant articol în ziarul Gorjeanul. Asemenea articole, evocatoare și pline de recunoștință, a scris și despre profesorii Constantin Mărgineanu (profesor de matematică) și Gheorghe Bîcoi (profesor de limba și literatura română și dirigintele lui Mitică, în clasele XI-a și a XII-a). Toate articolele evocatoare au fost scrise după plecarea profesorilor din lumea aceasta. Dumitru Cauc nu îi uită nici pe doamna Lelia Bogdan (Mărgineanu, după căsătorie), diriginta și profesoara lui de limba română din clasa a IX-a, pe doamna Moșoiu, profesoara de limba și literatura română din clasa a X-a, pe domnul Enache Popescu, dirigintele din clasa a X-a (plecat de curând în veșnicie), cel care i-a fost model în activitatea de diriginte, și nici pe Marinela Munteanu, profesoara de biologie. Este surprinzător, dar și îmbucurător să constatăm că fostul licean D. Cauc are cuvinte de laudă pentru aproape toți profesorii săi.
Anii de liceu, cei mai importanți ani pentru formarea culturii generale, s-au dovedit foarte rodnici. Copilul timid și îngândurat, care trecuse Dealul Negomirului și Jiul în anul 1968, se maturizase, acumulase cunoștințe temeinice din toate disciplinele (îndeosebi cele umaniste), participase la mai multe concursuri școlare cu tematică istorică, citise multe cărți de istorie (unele oferite de prof. I. Moșoiu) și se pregătea să „urce Olimpul”. A trecut cu brio examenul de bacalaureat și știa că trebuie să-și urmeze visul – să devină profesor de istorie. În liceu a cunoscut-o pe adolescenta Aneta Crăete din Valea cu Apă, care îi va deveni soție în anul 1975.
În vara anului 1972, a susținut examenul de admitere la Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Istorie, a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Un examen de admitere la o asemenea facultate, ca de altminteri la toate facultățile, era atunci un fapt temerar. Concurai cu 15-20 de candidați pe un loc, iar Mitică a fost unul dintre cei 35 de admiși. În toamna aceluiași an s-a întors în capitala culturală a Transilvaniei în calitate de student bursier și a rămas acolo, cu excepția vacanțelor, vreme de patru ani. În amfiteatrele, în sălile de seminare, în bibliotecile, muzeele, institutele de cercetare ale Academiei, arhivele, sălile de lectură și-a desăvârșit pregătirea intelectuală și de specialitate, iar contactul cu Teatrul, cinematografele, Grădina botanică, Casa de Cultură a Studenților i-a îmbogățit orizontul cultural. Studenția o simțea așa cum i-o descriseseră tinerii săi profesori, în primii ani de liceu. În însemnările sale, D. Cauc numește popasul clujean „descoperirea Castaliei”, iar pe marii profesori îi numește „titanii care dominau grădina lui Akademos la istorie”. Iată numele acestor titani: Kurt Horedt, Nicolae Lascu, Ion Piso, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Mihail Dan, Ștefan Pascu, Camil Mureșan, Liviu Maior, Vasile Vesa. L-a cunoscut și pe David Prodan, nelipsit, alături de Ștefan Pascu, din sala de lectură a Institutului de Istorie „George Barițiu”. Nu este uitat nici Victor Popa, metodicianul/metodistul și coordonatorul practicii pedagogice, cel care i-a fost mentor în tainele activității la catedră. Dumitru Cauc a fost coleg la facultate cu Ioan Aurel Pop, actualul președinte al Academiei Române, și cu Vasile Pușcaș, fostul ministru al Integrării Europene.
Este, cred, nevoie de o explicație pentru toate cele scrise până aici și, poate, pentru ce va urma. Am abuzat de atâtea nume de locuri și de oameni, fiindcă personalitatea lui D. Cauc este încărcată de recunoștință. El este recunoscător oricărui loc și oricărui lucru care i-a făcut un mic bine, oricărui om de la care a învățat ceva, care l-a ajutat în vreun fel sau care a avut încredere în el.
Dar, mai presus de orice, Dumitru Cauc Îi este recunoscător lui Dumnezeu, fiindcă Lui Îi datorează și lucrurile, și locurile, și oamenii care i-au înfrumusețat viața.
La mulți ani, dragul meu prieten!
Va urma
Gheorghe Gorun
