În a doua zi de mai a acestui an, prietenul meu Dumitru Cauc adună pe răbojul vieții 70 de ani. El este cunoscut de cititorii fideli ai Gorjeanului prin fermecătoarele și argumentatele articole pe care le-a scris în ziarul care va sărbători anul viitor un secol de la prima sa apariție.
Scriu cu bucurie despre Dumitru Cauc, întrucât el este unul dintre marii intelectuali umaniști și excepționalii dascăli care au trăit și au muncit în ultima jumătate de veac în lumea satului gorjenesc. Prietenul meu s-a născut în 2 mai 1953, în satul Paltinu, „un sat gorjenesc, cocoțat pe un deal”, în care „parcă Dumnezeu a așezat cu mâna fiecare casă, astfel că iarna toate primesc lumina și căldura binefăcătoare a soarelui, iar vara se ascund după mulțimea pomilor […], satul părând un uriaș baldachin cu nuanțe de peruzele”. Astfel descrie septuagenarul de azi locul în care a văzut lumina zilei și unde a rămas, pentru puțin timp, alături de părinții săi naturali, Zenobia și Ion Bordeiași.
La vârsta de un an și jumătate, Dumitru Cauc și-a schimbat – fără voia lui – „spațiul edenic” și familia care l-a adus în această lume. A fost dat spre înfiere familiei Constantin și Maria Cauc (Maria, fiind verișoara Zenobiei) din satul Condeiești. La maturitate, a primit mai multe explicații pentru evenimentul petrecut în viața lui înainte de a împlini doi ani. Le-a acceptat cu seninătate și cu bucurie pe cele oferite de mama naturală care i-a spus că „a fost jertfa dânsei pentru mama adoptivă, a cărei căsnicie trecea atunci prin ceva furtuni” și că „bunicul Antonie a fost cel care a determinat-o să-și calce pe inimă”. La argumentele mamei, Mitică adaugă, fără să clipească, argumentul sacrosant: „Dumnezeu a dorit așa!”. De altfel, sub imperiul acestui postulat a stat toată viața prietenului meu Dumitru Cauc.
Și despre satul Condeiești (aflat atunci – ca și Paltinu – în componența comunei Raci, iar acum, în comuna Negomir) Dumitru Cauc scrie cu aceeași dulce nostalgie: „Satul Condeiești este tărâmul meu de fericire, iar Jilțul este legătura mea cu nemărginitul” și a fost „primul spațiu în care am văzut frumusețea creației divine”. Despre cele două leagăne ale copilăriei omul matur va scrie cu mare patos și cu justificată melancolie: „Doină, doină, freamăt blând,/ De tine-s astăzi flămând,/ Du-mă iar în sat la mine,/ Să nu simt iarna cum vine.; Duce-m-aș și m-aș tot duce,/ Până-n Patinu-n răscruce…/ Duce-m-aș la mine-acasă,/ S-o văd pe mama voioasă,/ Și pe tata plin de gânduri…; Fiind năpădit de amintiri,/ Prin satul meu trec azi mirat,/ Ochii-mi sunt numai sclipiri,/ La cât de mult el s-a schimbat; Mă-ndeamnă gândul și inima din piept,/ Să iau iarăși drumul cel bun și cel drept,/ S-ajung acasă în satul Condeiești,/ Dar, te întreb, satule, mă mai primești?”. Mai consemnez, pentru a evidenția dragostea lui Mitică pentru acele insulițe de liniște și de culoare, și următoarele cuvinte: „Cât privește spațiul acela cu parfum de eternitate, am început să privesc soarele în Paltinu și m-am îmbătat de lumină în Condeiești.” În aceste cuvinte găsesc răspunsul la dilema care m-a frământat câteva decenii. De ce a decis Dumitru Cauc, un intelectual umanist de cel mai înalt nivel și un excepțional profesor, să-și trăiască întreaga viață activă în lumea atât de profundă și atât de neînțeleasă a satului? El s-a simțit legat total de această lume și nu și-a propus niciodată să o părăsească. Ar fi putut să fie profesor valoros la orice mare liceu din țară sau la orice universitate, ar fi putut fi cercetător în oricare Institut de Istorie al Academiei Române, ar fi putut fi diplomat în serviciul statului român. Dar Dumitru Cauc nu și-a dorit altceva decât să se afle alături de oamenii satului, pe care i-a iubit și pe care îi iubește cum numai spiritele înalte, nobile sunt capabile să o facă. Mai cunosc câteva personalități care – asemenea lui Mitică – nu s-au lăsat rupte de locurile în care s-au născut: George Bănete (Dumnezeu să-l odihnească!), inginer cu o vastă cultură umanistă și excelent primar al Fărcășeștilor la începutul anilor 1990; Cornel Munteanu, unul din marii medici ai Gorjului și ai țării, care și-a legat întreaga viață de Bărbătești și de Cărbunești; Aurelian Iliescu, eminent profesor de matematică, pentru care Dragoteștiul a fost cel mai scump loc de pe Pământ; Mihai Severineanu (Dumnezeu să-l odihnească și pe el!), medicul care și-a dedicat viața oamenilor din Mătăsari; Constantin E. Ungureanu, eminent profesor și filolog și Ion M. Ungureanu, jurist de prestigiu, ambii din Țicleni (i-am amintit aici doar pe aceia a căror putere creatoare se circumscrie ultimelor decenii ale secolului trecut și primelor decenii ale secolului actual).
Dragostea pentru locurile copilăriei a fost dublată de iubirea, de prețuirea și de recunoștința față de/pentru părinții săi naturali și adoptivi: „Mai întâi, trebuie spus că Dumnezeu m-a fericit cu una din cele mai mari comori – PĂRINȚII. Eu am două rânduri de părinți, cei care mi-au dat viață și cei care și-au jertfit viața pentru creșterea și dezvoltarea mea.” De la părinți, alături de care participa la Sfânta Liturghie, a învățat că „prin rugăciune, fapte bune și participarea la slujbele din biserică” își va găsi locul „sub aripa lui Dumnezeu”. Din confesiunile lui Mitică deduc – sper să nu mă înșel – că părinții adoptivi i-au rămas pentru totdeauna în suflet: „În Condeiești a fost paradisul vieții mele, acolo divinii mei părinți, Constantin (Codilă Fierarul […]) și Maria și-au dăruit viața lor pentru ca eu să pornesc așa cum trebuie pe calea vieții”. Despre tatăl Constantin spune că „a fost cel dintâi și cel mai important dascăl al vieții” sale: „Cel dintâi dascăl în viață,/ Mi-a fost tatăl meu, fierarul,/ Trezindu-mă de dimineață,/ Să-l ajut să lege carul./ Când fierbea fierul în vatră,/ Eu trăgând din greu la foale,/ Cu răbdarea lui de piatră,/ Mi-arăta a vieții cale”. Constantin era „ceas și orgă pentru sat”, iar în atelierul lui „satu-și depăna amarul”.
II. Când a sosit sorocul, copilul Mitică a pășit pe drumul ieșirii din barbarie și a pășit pe drumul intrării sale în civilizație. A mers la școală. Și, iarăși, tatăl său l-a pregătit pentru acest moment, vorbindu-i despre oamenii învățați ai satului sau ai județului, spre a-i induce viitorului școlar și, ulterior, învățăcelului că învățătura este cea mai de preț comoară. Îi povestea despre cât de minunat se simțea el (tatăl) când avea prilejul să stea de vorbă „cu învățătorii Ion Saragea și Constantin Alexianu, cu preoții Titi Răceanu, Topisteanu și Frântu” sau despre cât de iubiți sunt „doctorii Hasnaș și Bratiloveanu, colonelul Răceanu”. Târziu, la maturitate, Dumitru Cauc a descoperit care era tâlcul povestirilor tatălui său: „Cred că în acei ani și-ar fi dorit să fiu unul dintre intelectualii satului”. A urmat cursurile primare și gimnaziale în satul Raci.
Cu fiecare zi de școală, orizontul de cunoaștere al copilului se îmbogățea cu minunile aflate în cărți și în lecțiile dascălilor săi. I-a perceput pe învățătorii Ecaterina Răceanu și Ion Saragea ca pe apostolii trimiși de Mântuitor să-i crească și să-i învețe pe copii: ,,Cât privește școala, urcușul pe muntele învățăturii a fost îndelung, statornic și greu. El mi-a adus însă primele sclipiri adevărate de fericire. Cu fiecare treaptă urcată, mi s-a deschis o lume plină de farmec. Primele litere și cifre scrise pe caiet, primele desene făcute, prima încurajare a învățătoarei, bucuria tatălui la observarea caietului unde învățătoarea pusese o notă mare, toate acestea erau popasuri pentru reluarea drumului. Am învățat să scriu și să citesc sub îndrumarea învățătoarei Ecaterina Răceanu. În clasa a II-a a urmat întâlnirea cu învățătorul Ion Saragea, marele meu învățător. Multe îi datorez distinsului și nefericitului dascăl, una rămâne esențială – mi-a dat primul impuls în îndrăgirea și cunoașterea istoriei, căci – Când de marii domni vorbea,/ Domnul meu Învățător,/ În suflet ne sădea,/Inima de-nvingător. Dacă Ecaterina Răceanu mi-a arătat ce înseamnă exigența și principiile, învățătorul Ion Saragea mi-a arătat ce înseamnă sensibilitatea și iubirea de moșie.” Învățătorului Ion Saragea i-a dedicat un poem alcătuit din 19 rânduri. Transcriu câteva versuri: „Astăzi a venit la rând,/ Marele Învățător,/ Neuitat în al meu gând;/ El m-a învățat să zbor!/ Venise de peste Prut,/ Dinspre Bălți, refugiat,/ Nimeni atunci n-a știut/ Ce furtuni l-au alungat./ […] Dar avea un crez măreț:/ Toate sunt de rezolvat,/ Cărții dacă-i dai preț./ Și i-a dat cu-adevărat.” (Dumitru Cauc se referă la marile greutăți care îi apăsau pe săteni, mulți dintre ei fiind neștiutori de carte și lipsindu-le și un local potrivit de școală. Învățătorul a mobilizat sătenii și au construit școala.) Fostul învățăcel își exprimă recunoștința profundă astfel: „Oriunde viața m-a prins,/ Am purtat ca sfânt odor,/ Lumina ce a aprins,/ Domnul meu Învățător”.
Cu aceeași bucurie și cu aceeași recunoștință, scrie Dumitru Cauc despre profesorii care l-au învățat în clasele a V-a – a VIII-a. Despre Stică Fota, profesorul de matematică, din clasa a V-a spune că „venea cu bicicleta peste deal”, din Strâmba de Jiu și, chiar dacă era doar absolvent de liceu teoretic, „lucra foarte mult cu noi la clasă, era mereu cu zâmbetul pe buze, ne încuraja, între dânsul și noi era o empatie totală”. Din spusele lui Mitică desprindem și concluzia că pregătirea absolvenților de liceu, la sfârșitul anilor 1960, era mult peste media unora dintre absolvenții actuali de învățământ superior. Și profesorul care l-a învățat matematica în anii următori, Cornel Bereanu, „era tot suplinitor, abia terminase liceul. Știam că era dinspre Strehaia.” și „deși era suplinitor [adică fără studii universitare – n.m.], ne-a predat matematica ca un adevărat profesionist”, iar când a absolvit Facultatea de Matematică a rămas să profeseze la Universitatea din Craiova. Și-i mai amintește cu drag pe profesorul de agricultură, Victor Mărgineanu, cel care i-a învățat să planteze și să altoiască pomi și viță-de-vie, și pe Silvia Diaconescu, profesoară de istorie și de geografie, de la care a ascultat „povești fascinante despre eroi”.
Va urma
Gheorghe Gorun
