E bine de știut anumite obiceiuri ce îndeamnă spre curățirea spiritului și a trupului.
Când am citit despre ritualul pâinii mi-am amintit că trăisem și eu acest obicei plin de sfințenie la soacra mea, femeie de la țară, plină de virtuți și credință!
Mâinile ei mi-au rămas în memorie ca un reper al blândeții și mângâierii, deși erau pline de crăpături și bătucite de la atâta muncă Acele palme care nu cunoșteau odihna impuneau un respect pe care îl simțeam în ființa mea de fată crescută la oraș.
Duioșia privirii ei albastre ca și cerul și mângâierea ei pe părul ce-mi cădea în valuri pe spate, atingerea cu palma ei a obrazului meu, cuvintele molcome și blânde ce-mi mângâiau sufletul meu de copilă orfană, mi-au marcat existența într-un mod aparte, iar eu păream o salcie ce mă plecam în fața acestei minuni de femeie.
Când știa că vin mă aștepta la poarta îmbrăcată cu fusta ei bună peste care punea un șorț ce-l păstra doar pentru ocazii deosebite. Își punea o bluză care știa că mi-e dragă și pe care i-o dăruisem eu când ne-am cunoscut și am intrat prima dată în casa ei.
Stătea cu poarta deschisă și cu mâna la bărbie ținând un colț din baticul de mătase naturală care era albastru cu flori de câmp ca și ochii ei ce păreau două luminițe jucăușe rupte din cerul înstelat.
Îi citeam bucuria revederii în ochii ce dau să lăcrimeze a bucurie când coboram din autobuzul ce avea stația la câțiva pași de casa ei.
Mă lua în brațe, iar palma ei se oprea blândă pe obrazul meu cu o mângâiere timidă de parcă nu voia să mă rănească, iar cu brațul mă strângea la pieptul ei cu atâta dragoste pe care nici acum nu o pot descrie în cuvinte, ele, părându-mi sărace pentru a descrie această stare de imensă bucurie interioară pe care o trăiam.
-Tu fătucă, bine ați venit acasă, hai că pita e la cuptor, iar puiul cu saramură îi gata până vă pregătiți voi de masă.Apoi mă săruta apăsat pe obraji ducând o mână la ochi de parcă o lacrimă sta să cadă. După ce ne schimbam de haine și ne spălam pe ochi și mâini cu apa de la fântâna din curte, rece ca gheața, ne așezam în jurul mesei rotunde, joase, încercuită de scaune rotunde pe trei picioare, toate lucrate manual și care acum mă duc cu gândul spre Masa Tăcerii a lui Brâncuși al nostru…
Dinspre tinda(terasa) casei venea miros de fructe parfumate, ce erau așezate pe lavițe de lemn de brad și puse pe paie galbene aurii de parcă dormeau. De atunci nu am mai regăsit acel parfum de mere, pere, prune, struguri și alte minunății.
Apoi urma punera bucatelor pe masă, ultimul fiind ritualul pâinii, sau pita, așa cum o numea ea, pe care o scotea din cuptorul de cărămidă, o scutura bine de cenușă, ținând-o între palmele ei ca pe un dar, o închina de trei ori apoi își făcea și ea cruce cu privirea spre cer de parcă vorbea cu Dumnezeu, după care o rupea în bucăți spunând că nu o taie cu un cuțit ca la oraș că așa a împărțit și Isus pâinea, rupând-o cu mâinile Lui!
Aburul pâinii fierbinți și mirosul ei se răspândeau în toată curtea, iar păsăretul și câinele mare ciobănesc se așezau cuminți așteptându-și ofranda. Întâi le dădea lor apoi urmam noi…
Socrul se ocupa cu aducerea băuturilor din pivnița rece bocnă. Dacă era toamnă, punea pe masă o oală mare de lut plină cu must ce te îmbăta cu mirosul lui de tămâioasă, și căni tot din lut.
Atuci beam și eu must. Deja vedeam pe chipul soacrei mele un zâmbet abia schițat că știa că o să amețesc imediat de la mustul ce-mi înțepa limba, iar eu neștiutoare și neînvățată cu alcoolul, beam cu o plăcere deosebită.
-Ajunge muică imi zicea, mama mea Aurelia, că o să te doară capul! Iar socrul meu hâtru îi spunea râzând cu drag:
-Lasă Aurelio, fata să bea măcar atât și ea că ști că nu bea nici vin, nici țuică!
-Păi o las, Gheorghe, ce n-o las eu, Doamne-ajută, dar ști și tu că fătuca mea se amețește ca un șoricel de la un bob de strugure!
Doamne cât de drag îmi era să o aud pe mama Aurelia când îmi vorbea așa! Toată fericirea de pe pământ se muta la mine în suflet…
După o masă cu multe bunătăți mă lua de braț și plecam pe deal să-mi arate via ei pe care o iubea atât de mult și să-mi adune strugurii tămâioși pe care îi lăsa în mod special pentru mine, fătuca ei de la oraș așa cum îi era drag să spună de mine.
După plimbare și după ce culegeam strugurii ce îi umpleau poala șorțului și coșulețul de răchită împletită pe care mi-l dăruise ea ca să pun și eu acolo struguri, coboram dealul și ne așezam lângă Troița făcută de ei și pe lângă care curgea un izvoraș cu apa limpede .Ne așezam și vorbeam doar noi două de ale nostre pe o băncuță ce avea scrijelite toate numele copiilor ei și al meu. Ea mă pusese de când am pășit în casa ei să-mi trec numele pe băncuța lor.
– De-acum muică și tu ești fata mea indiferent ce o să fie în viața asta vicleană…
Timpul și viața ne-a separat, dar eu tot așa am rămas pentru mama mea Aurelia, aceași fătucă și ea pentru mine, mama mea în eternitate, până într-o zi, când obosită și singură după ce a coborât de la via ei iubită, s-a așezat pe băncuța de lângă Troiță și a adormit cu palmele sub cap pentru totdeauna…
De atunci au trecut ani, dar ea este prezentă cu sufletul ei minunat și face parte din mine ca o părticică a ființei mele, deși nu mi-a fost rudă de sânge. Mângâierea ei îmi dăruia cea mai pură iubire și absolută.
În palmele ei stătea atâta dăruire pentru toți ai ei și pentru mine, copila ce nu putea rosti cuvântul magic nicicând până la ea: Mama mea Aurelia!
Marieta CĂPRĂRUȘI
